miercuri, 30 decembrie 2015

URARE



-Aho, Aho, Prieteni, fraţi
Azi cu toţi vă adunaţi
Cuvântu-mi să-l ascultaţi
Mai departe să-l purtaţi.
Acuşi Anul Nou se-arată,
Sărbătoare-n lumea toată,
Să dea Domnu-n România
Să răsară şi să crească
Dragostea, prietenia.
Să-mplinim ce-a spus Scriptura,
Dintre noi să piară ura,
Să-nflorească doar Iubirea
Între fraţi, între surori
Şi în loc de vorbe rele,
Să ne-ntâmpinăm cu flori.
Pe părinţi să-i respectăm,
Cât putem să-i ajutăm
Hai să ne-ndemnăm la bine,
Eu pe tine, tu pe mine.
Pe copii să-i creştem bine,
Cu învăţături creştine,
Să-L iubim pe Dumnezeu
Şi pe Hristos Fiul Său!
Să-nvăţăm ce e răbdarea,
Cinstea, mila, bunătatea,
Dărnicia şi dreptatea.
Vă doresc, la toţi, să fiţi
Împliniţi şi fericiti,
Cât va voi Dumnezeu,
Ocrotiţi de orice rău.

La anul şi LA MULŢI ANI!

elena marin alexe

luni, 21 decembrie 2015



Sărbătoarea Crăciunului, se apropie cu paşi repezi.Observăm asta din freamătul mulţimii prin piaţe şi supermarcheturi. Oamenii se grăbesc să-şi cheltuie micile economii de peste an pentru a-şi face sărbătorile cât mai abundente. Să fiu sinceră, nu văd nimic rău în asta.Nu pot să fiu făţarnică şi să afirm că eu nu mă pregătesc mai intens de sărbători, ca fiecare om. Cât de săracă ar fi o familie, tot se străduieşte să aibă masa îmbelşugată de sărbătoarea Naşterii Domnului. Se spune că masa încărcată înveseleşte inima. Sunt de acord şi cu asta, doar că mie personal doar masa încărcată nu-mi poate aduce zâmbetul pe chip şi nici liniştirea sufletului. Ce ar însemna Crăciunul fără CEL sărbătorit, adică fără Mesia, cel proorocit de Isaia? Aşadar mă voi bucura în stilul meu: voi petrece alături de familie, îmi voi împodobi casa, masa, dar şi sufletul care tânjeşte după nemurire. Pentru mine podoaba specială de Crăciun este Domnul Isus Hristos, darul nepreţuit pe care l-a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deci şi mie. Nu pot sărbători fără EL. SI NU VOI UITA SĂ DĂRUIESC ŞI ALTORA din puţinul meu.Vă sfătuiesc să faceţi la fel, dragii mei. Şi nu uitaţi, spuneţi copiilor voştri ce înseamnă Crăciunul, cine este Isus! 

Fam. Alexe doreşte tuturor prietenilor mei din virtual, să aveţi pe lângă masa bogată şi casa frumos împodobită, la loc de cinste, pe Mesia, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor! Sărbători fericite!


 

duminică, 6 decembrie 2015

Dau la schimb



Inc-o iarnă se culcă pe inima mea
Îmbrâncită de vânt, cotropită de nea,
Mă voi vinde pe-o creangă de brad încă-un an
Sau cu drag voi petrece în alb diafan?

Mă voi vinde, ori nu, sigur voi cumpăra
Inc-un strop de speranţă şi-o rază de stea,
Dau la schimb, de găsesc, timpul ce l-am pierdut,
Pe un bob de iubire ce abia s-a născut...

Dacă vreţi vă mai dau un pocal cu tristeţi
Jumătate sorbit printre reci dimineţi...
Oare cine-mi va da bucurie-napoi,
Sau aveţi prea puţină stocată în voi?

Dau la schimb îndrăzneala şi nu mă opresc,
Nu mai vreau efemerul  şi chiar mă gândesc
Să pot să aprind candelabrul din mine,
Lumina să port, să urc zări senine.


vineri, 27 noiembrie 2015

Unic în măiestrie



Mi s-au rătăcit privirile
în jocul galben auriu
ce smălţuieşte covorul
efemer, care suspină sub paşii mei
osteniţi de cale.
Meşter iscusit, Tesătorul,
a topit nuanţele
din cele patru zări,
le-a cernut prin sita dragostei
şi le-a dat numele - Toamnă.
Unic în măiestrie,
incapabil de erori,
zâmbeşte inimii mele,
care se pleacă cu sfială
într-o eternă reverenţă.
Tăcute, privirile rămân agăţate
de poala hainei Lui.
elena marin alexe


vineri, 20 noiembrie 2015

Povestea de la capătul unui fir de aţă




     
Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar. Cu capul în palme, în faţa  caietului de cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum. Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:
    - Ce faceţi, v-aţi trezit?
    - Da, scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare îngrijorare în voce. Dialogul continuă:
    - Aveţi cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...
O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi chipul în oglindă observai umbrele  întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid, dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.
    - Bună dimi....., mă salută scurt ca de obicei,  Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.
    - Ce-ai păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la taclale.
Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei, drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin. Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece ezitare:
   - Vrei să bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.
   - Da, cu plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei. Întrebarea ei căzu brusc.
   - Mi se pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?
     Iniţial am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer  şi-a croit loc imediat.
   - Eii, sunt îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul  de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră, căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare, de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.
Începu să povestească fără nici o introducere, afară de o simplă întrebare.
   - Vi s-a întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe masă, doamna Lenuţa?
Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...
Începu să povestească dar privirile îi rămaseră agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...
      Se născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care avea să aducă eliberarea spirituală poporului român.  Era mezina familiei, dar asta nu însemna deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90, cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele pe care o ducea. Se obişnuise cu  lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică. Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea iniţială.  La fel se întâmpla şi cu hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai mult.
Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.
     Într-o iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură? Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă. Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul ăsta. Şi au trecut.
Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.  S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi  nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai spus ceva...
Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin... Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...
     Într-un târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă  şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de porumb.

  - Ce? A întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?
Brad...Ce brad?

vineri, 6 noiembrie 2015

Fără Adrian Păunescu

A mai trecut încă un an, fără Adrian Păunescu. 5.Nov. are o aromă aparte de poezie trecută prin suflet...
Mi-e dor de Poet, de francheţea sa, de sinceritatea sa, de talentul real de scriitor. Hai să ne amintim de el, citindu-i versurile.



CINE ARE PĂRINŢI  în memoriam A.P.


Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. 
 
A.P.
 

luni, 2 noiembrie 2015

COLECTIV 30 Octombrie

        Ce voi scrie aici îmi asum cu seriozitate. Mă doare sufletul când scriu şi nu încetez să mă rog, ca orice creştin adevărat, pentru victimile incendiului din clubul Colectiv, care se zbat între viaţă şi moarte. 
Am certitudinea că şi lui Dumnezeu îi este milă de ei, căci şi rokerii sunt făpturile Lui.Cred că aici şi-au dat mâna mai mulţi factori, dar artizanul a fost diavolul, cel care a profitat la maxim de inconştienţa tinerilor şi de toate neregulile sistemului...dar şi de corupţia care macină ţara asta de multă vreme şi nimeni nu i-a nici o măsură.
Nu vreau să polemizez cu nimeni şi din start vă spun că şi eu am ascultat şi ascult Queen şi Freddie Mercury este vocea absolut cea mai bună din toate timpurile. Este părerea mea.
De când am internet de ceva ani, am mai citit şi m-am informat despre curentul rock. Citiţi şi voi aici şi vă lămuriţi singuri:  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Heavy_metal
Cu siguranţă veţi găsi motivul sau motivele pentru care biserica înfierează acest gen muzical. Părerea mea este că nu toată muzica rock este infectată de duhuri satanice....Dar nu pot să nu rămân pe gânduri....mai ales că ultimile evenimente m-au marcat, prin agresivitate, foarte mult.

Un lucru aş puncta şi anume: că ar trebui să înţelegem, noi creştinii că Dumnezeu a biruit lumea şi moartea nu prin război, chiar şi verbal, ci prin Dragostea cu care şi-a dat singurul Fiu, pentru-ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ioan 3:16.
Aşa că mă rog ca Dumnezeu să se atingă de inimile şi mintea şi trupul celor aflati în grea suferinţă, să ierte, să aline durerile lor şi durerile familiilor lor.
 "Pentru ca Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut"(Luca 19:10). 
Dacă şi voi credeţi asta haideţi să ne unim în rugăciune şi să mijlocim pentru cei care acum suferă dureri cumplite şi aşteaptă ajutor. Este datoria noastră a tuturor creştinilor indiferent de confesiune.

elena marin alexe

vineri, 16 octombrie 2015

Păstrează raza de soare




Dacă vântul cu-adierea-i
Tâmpla caldă ţi-o atinge
Inima se-nviorează
Ochiu-n taină nu mai plânge

Chiar dacă talazul vieţii
Îşi arată iar furia
Sufletul se potoleşte
Se împrăştie urgia

Orice te-ar lovi cu ura
Ce ar vrea să te doboare
N-ar avea putere dacă
Ai păstra raza de soare

În adâncul tău priveşte
Dacă ai lumina bună
Vei putea cu uşurinţă
Să învingi orice furtună

Îndrăzneşte cu speranţă
Cineva de sus veghează
Dacă vei culege pacea
El te binecuvântează
elena marin alexe

vineri, 9 octombrie 2015

Adevărul... lui Ivan Turbincă



       




        Sunt consternată de cei trei nemernici din Brăila şi nu pot să nu mă întreb:
- Oare aşa mult s-a denaturat natura umană? Oare  nu cumva se înmulţesc monştri de lângă noi? Nu cumva avem şi noi partea noastră de vină, când am stat nepăsători şi din laşitate sau comoditate am închis ochii la unele manifestări sălbatice?
Doamne, Doamne, în ce lume trăim? Nu ne lăsa singuri , Doamne!

      De la o vreme nu mai înţeleg ce se petrece în mintea românului.Zilnic veşti tot mai şocante mă fac să îmi pun întrebarea, dacă nu cumva regresul a pus stăpânire peste ţara noastră.
Minciuna şi hoţia, răutatea şi mârşăvia, lipsa de recunoştinţă şi de respect pentru tot ce este benefic sufletului, au invadat mintea şi inima românilor şi nu numai.
Violatorii cresc ca ciupercile după ploaie şi cazurile de răsunet naţional nu mai sunt excepţii, violenţe asupra bietelor animale aduc şi ele o pată peste naţiunea noastră, popii fură oasele sfinţilor de prin mănăstiri...Dumnezeu ştie de ce, ce o fi în planul lor şi cum se mai pot numi ăştia creştini? Tot mai multe crime care te lasă fără grai din pricina violenţei cu care se fac, părinţi sinucigaşi şi ucigaşi de copii şi viceversa, lideri , oameni de valoare cândva, care îşi vând cinstea la mezat, pentru un castron de linte, ce le va distruge libertatea şi onoarea în final. O dorinţă generală de a face rău aproapelui cu orice preţ, de a-l murdări, a-l hărţui, chiar cu preţul ridicolului îi bagă pe unii în CARUSELUL DIAVOLULUI şi-i determină să urască fără motiv, până într-acolo încât să îi vrea la pământ chiar pe cei care cândva le-a făcut mult bine.Astfel binele răsplătit cu rău este partitura preferată a românului.
   

     Toate aceste lucruri mă fac să-mi amintesc de povestea lui Ivan Turbincă şi i-aş da dreptate (sic) lui Ion Creangă, oarecum, dacă nu ar fi pură ficţiune. Asta pentru-că între noi fie zis, după el, unii oameni s-ar trezi în rai şi...negăsind acolo cele lumeşti, diverse plăceri, vicii, răutăţi, nu le-ar fi pe plac, deloc, pacea şi sfiinţenia raiului şi l-ar  părăsi în grabă ,alegând iadul.


    Nu mă mai întreb de ce se întâmplă aceste nenorociri printre oamenii, căci răspunsul vremurilor din urmă l-am găsit în Biblie, dar mă întreb de ce îşi mai pierd oamenii timpul amăginde-se, afirmând că sunt creştini, frecventând o biserică, pozând în oameni de bine, făcându-şi cruce la fiecare pas, dacă în fapt sunt plini de ură, răutate, ingratitudine, lipsă de respect, de dragoste, lipsă de milă, de bun simţ? Ce au de câştigat? Dacă nu le place mila şi dragostea faţă de aproapele, de ce tind să ajungă în rai, căci acolo domneşte Dragostea? Sigur nu este locul lor acolo şi cred că mai bine ar fi să trăiască după pofta inimii şi nu după perceptele lui Dumnezeu, pe care vor să-l amăgească,  vezi doamne că sunt creştini...de parcă Dumnezeu nu le-ar cunoaşte adâncul inimii...
Vai , vai ţie, omule, care încerci să-l minţi pe Cel ce te-a creat! 

Biblia nu minte:
2 Timotei cap.3
1. Să ştii că in zilele din urmă vor fi vremuri grele.
2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudărosi, trufasi, hulitori, neascultatori de părinti, nemulţumitori, fără evlavie,
3. fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine,
4. trădători, obraznici, ingâmfati; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
5. avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea. Departeaza-te de oamenii acestia.
13. Dar oamenii rai si inselatori vor merge din rau in mai rau, vor amagi pe altii si se vor amagi si pe ei insisi.

 Bine-nţeles că şi anul acesta mulţi se vor buluci la moaştele sfintei Parascheva, uitând că unii dintre propovăduitorii lor  au furat acum câteva zile dintr-o mănăstire,  mâna sfântului Haralambie...

Totuşi speranţa moare ultima, aşa că îmi place să cred în revigorarea naţiunii noastre, să nu mai circule despre români veşti care de care mai şocante, ci din contră să se spună că suntem un popor credincios, milos, doritor de bine, plin de dragostea lui Dumnezeu, cinstit, evlavios, cu o inimă bună şi înţeleaptă.
Doamne ajută!

elena marin alexe