Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se
apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el
însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar
o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului
făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar
iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar.
Cu capul în palme, în faţa caietului de
cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum
valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care
mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e
sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum.
Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau
lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de
frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:
- Ce
faceţi, v-aţi trezit?
- Da,
scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare
îngrijorare în voce. Dialogul continuă:
- Aveţi
cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...
O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec
pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi
nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi
chipul în oglindă observai umbrele
întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid,
dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai
estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug
zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.
- Bună
dimi....., mă salută scurt ca de obicei,
Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.
- Ce-ai
păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la
taclale.
Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei,
drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin.
Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat
brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece
ezitare:
- Vrei să
bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată
de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.
- Da, cu
plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei
îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei.
Întrebarea ei căzu brusc.
- Mi se
pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?
Iniţial
am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite
ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub
control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer şi-a croit loc imediat.
- Eii, sunt
îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în
acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am
multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi
fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt
plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră,
căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare,
de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam
să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.
Începu să povestească fără nici o introducere, afară
de o simplă întrebare.
- Vi s-a
întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe
masă, doamna Lenuţa?
Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...
Începu să povestească dar privirile îi rămaseră
agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...
Se
născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care
avea să aducă eliberarea spirituală poporului român. Era mezina familiei, dar asta nu însemna
deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90,
cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de
relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de
aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu
îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte
meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi
recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele
pe care o ducea. Se obişnuise cu lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică.
Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori
încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea
după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea
iniţială. La fel se întâmpla şi cu
hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era
rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni
adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al
lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a
tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva
alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să
alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai
mult.
Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că
sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.
Într-o
iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se
zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de
sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului
treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar
saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se
însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse
deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură?
Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care
acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o
încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu
trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă.
Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi
adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la
fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul
ăsta. Şi au trecut.
Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum
începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva
frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.
S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai
spus ceva...
Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu
durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din
jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre
frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin...
Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în
genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...
Într-un
târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi
se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă
şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de
porumb.
- Ce? A
întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?
Brad...Ce brad?
