Scrisoare deschisă conducerii cultului Penticostal

Onorată conducere

Cred că ar fi cazul să meritaţi această formulare risipind fluxul părerilor pro şi contra.
Îmi închipui că ştiţi foarte bine uraganul bârfelor de pe net, dar mă mir că nu înţelegeţi ce deserviciu faceţi Cultului Penticostal  şi implicit lucrării lui Dumnezeu. De câteva luni se aşteaptă un răspuns din partea dv. Chiar nu aţi putut da nici un comunicat până acum, de atâta timp, de când circulă printre credincioşi dar  nu numai,  hai să-l numesc- cazul, Florin Ianovici? Dv. nu realizati ce deserviciu faceţi lui Dumnezeu, lăsând ambiguitatea să circule, să distrugă prietenii de o viaţă, să aducă nelinişti şi suferinţă pe toate planurile? Nu v-aţi gândit la repercursiuni? Ce vor spune oamenii acestei lumi despre noi, pocăiţii, despre pastorul care i-a chemat la viaţă veşnică, care a plâns îngenunchiat alături de cei ce păşeau în faţă, alegându-l pe Isus ? Sau poate nu vă pasă? De suferinţa pastorului F.Ianovici am convingerea că nu vă pasă şi mă întreb cât de mult iubiţi pe aproapele dv. în Hristos? El, a iubit până la jertfă şi nu ne-a cerut decât să facem acelaşi lucru: să iubim pe Dumnezeu şi pe cel de lângă noi, ca pe noi înşine. Să fie oare atât de dificil? Cum aţi ales să împliniţi porunca? Personal sunt confuză în ceea ce vă priveşte, datorită atitudinii de totală indiferenţă asupra acestu caz. Cred că tăcerea forului dv. singurul abilitat să dea un comunicat, este cu ţintă directă, tocmai spre a mări şi suferinţa familiei Ianovici, dar şi pentru-ca tulburarea şi haosul cititorilor, al credincioşilor să ia amploare. Alt motiv al tăcerii conducerii cultului nu văd. Aş fi vrut să citesc un comunicat măcar, să menţionaţi că aveţi în vedere situaţia  apărută , că studiaţi problema etc. Nu s-a întâmplat nimic. Îmi asum cele scrise aici. Nu intenţionez să jignesc, să acuz, doar ca fiecare om care citeşte pe net şi care se străduieşte să împlinească tot ce spune Biblia, îmi pun nişte întrebări. Răspunsurile, sau răspunsul ar trebui să vină de la dv. Ar trebui să vă pună pe gânduri, de ce sunt înlăturaţi din lucrarea Domnului, folosindu-se înscenări scabroase, tocmai cei mai hăruiţi pastori, cei mai puternici în cuvânt...De ce tocmai ei?

 PS. Oare nu aveţi purtător de cuvânt, căci la capitolul comunicare sau nu există…sau nu se vrea.
Să fie atât de mare discrepanţa şi rivalitatea dintre vestul ţării şi Bucureşti cum afirmă unii?

elena marin alexe

Suflete în derivă

De o săptămână plouă şi plouă de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările ploii....Doar că El n-a uitat, ci ne dă timpul după cum merităm şi cred eu că nu merităm mai nimic. De ce? Simplu de răspuns.

Pentru-că oamenii în goană dupa venituri materiale, au uitat cu desăvârşire de Creator şi de binecuvântarea pe care o dăruie acesta celor iubiţi de El, dar au uitat pâna şi de responsabilităţile familiare uneori.


Ropotele ploii se aud când sacadat când murmurat abia, ca o cicăleală care loveşte un singur punct si devine obositoare, traumatizantă chiar.
Mi se pare că aud pe cineva strigănd la poarta si mă grăbesc iuţind paşii pe alee. Poarta scrâşneşte, sătulă şi ea de atâta umezeală. Privesc strada şi uimită văd o mogâldeaţă împleticindu-se prin noroiul uliţei. E Ramona. Mama ei a plecat spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului ei. Micuţa e atât de slabă, că i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată la repezeală pe ea. A fost trimisa după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea...
Închid poarta trântind-0 cu furie aproape. Ce vină poartă copilul acesta? Unde s-a rătăăcit zâmbetul copilăriei lui?

 De la o vreme, parcă românilor nu le mai pasă de locul lor natal, de parinţii lor, de copiii lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevăd în vest. Aşa că fără să mai privească în urmă, aleg să plece iniţial chiar cu gânduri bune, de a se întoarce la familie , la copii.Doar că odată ajunşi acolo, uită de vatra casei lor şi chiar de copii lor care ar trebui sa constituie pentru om - adevărate comori...

Uneori rătăcirea e atât de mare că nu se mai întorc...şi drame inimaginabile zguduie ţara românească. 

Copiii au de suferit cel mai mult, deşi nu au nici o vina, că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţa cerinţelor educative  ale acestui secol, ei vor creşte precum buruienile după plac şi la voia întâmplării. Din păcate ei reprezintă viitorul acestei ţări.Care viitor?

Bine ar fi ca cei plecaţi să câştige atât cât să-şi poată rezolva aici în ţară , ceva pe termen lung.Dar cei mai mulţi se mulţumesc cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. 

Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.

Mă veţi întreba , de ce mai săraci?

- Pentru-că au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine, cu care au plecat în bagajele ascunse in tainiţele inimii. Niciodată nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii au în genţile de voiaj.

Mă ţine captivă imaginea de adineaori de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdarăde noroi,care fuge cu paşi marunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile.Sub braţul slabănog, turtită stă o pâine, umezită deja...

Ploaia continuă să-şi cearnă lacrimile peste un ţinut, atât de bogat şi frumos cândva, numit România,unde copiii fericiţi, mergeau cu părinţii lor la plimbare în parc...
 Asaltată de gânduri controversate, în compania monotonă a vremii de afară, mă asez în fotoliu şi pun măna pe telecomandă într-o încercare disperată de a uita totul, dar abandonez gîndul repede. Am certitudinea ca nu voi scapa uşor de privirea micuţei flori, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme...

elena marin alexe-2011