5 Februarie 2017

Am fost contrarariată de faptul că ordonanţa a fost dată pe furiş, noaptea...Unele puncte din ordonanţă sunt suspecte...aşa că mi-am dorit să fiu şi am fost printre cei care şi-au manifestat paşnic, în faţa Guvernului României, opţiunile, dorinţele, părerile, crezul într-o societate mai onestă, A fost extraordinar să cânt imnul României alături de 300.000 de mii de oameni. Emoţionant!
Dumnezeu să binecuvânteze România!

PS. Chiar dacă aşa simt, nu-mi dispreţuiesc prietenii care au alte opţiuni politice. Asta înseamnă democraţie şi respect.

elena marin alexe

APEL

       Mă adresez celor care îl susţin pe pastorul Florin Ianovici. Fac un apel la dv. , un apel la rugăciune, pentru-ca Dumnezeu să îl binecuvânteze pe pastor. Bine ar fi să ne rugăm şi pentru denigratorii acestuia, care au căzut în capcana dispreţului, răutăţii şi a bârfei.  Domnul nostru să-i ierte şi să-i atingă cu dragostea Lui. Haideţi să ne unim rugăciunile de fiecare dimineaţă şi să facem asta până în luna Martie 2017, dacă Domnul va îngădui viaţa noastră. Cu siguranţă că rugile ne vor fi ascultate!
Dumnezeu este Dragoste!

elena marin alexe

Suflete în derivă

De o săptămână plouă şi plouă de parcă Dumnezeu ar fi uitat să mai închidă cămările ploii....Doar că El n-a uitat, ci ne dă timpul după cum merităm şi cred eu că nu merităm mai nimic. De ce? Simplu de răspuns.

Pentru-că oamenii în goană dupa venituri materiale, au uitat cu desăvârşire de Creator şi de binecuvântarea pe care o dăruie acesta celor iubiţi de El, dar au uitat pâna şi de responsabilităţile familiare uneori.


Ropotele ploii se aud când sacadat când murmurat abia, ca o cicăleală care loveşte un singur punct si devine obositoare, traumatizantă chiar.
Mi se pare că aud pe cineva strigănd la poarta si mă grăbesc iuţind paşii pe alee. Poarta scrâşneşte, sătulă şi ea de atâta umezeală. Privesc strada şi uimită văd o mogâldeaţă împleticindu-se prin noroiul uliţei. E Ramona. Mama ei a plecat spre mai bine, lăsându-şi unica fetiţă acasă, în grija soţului ei. Micuţa e atât de slabă, că i se observă oasele prin rochiţa veche, murdară, aruncată la repezeală pe ea. A fost trimisa după pâine şi acum se grăbeşte să ajungă acasă, fără să se sinchisească de apa care şiroieşte pe ea...
Închid poarta trântind-0 cu furie aproape. Ce vină poartă copilul acesta? Unde s-a rătăăcit zâmbetul copilăriei lui?

 De la o vreme, parcă românilor nu le mai pasă de locul lor natal, de parinţii lor, de copiii lor şi se agaţă cu disperare sau lacomie (unii) de himerele pe care le întrevăd în vest. Aşa că fără să mai privească în urmă, aleg să plece iniţial chiar cu gânduri bune, de a se întoarce la familie , la copii.Doar că odată ajunşi acolo, uită de vatra casei lor şi chiar de copii lor care ar trebui sa constituie pentru om - adevărate comori...

Uneori rătăcirea e atât de mare că nu se mai întorc...şi drame inimaginabile zguduie ţara românească. 

Copiii au de suferit cel mai mult, deşi nu au nici o vina, că au venit pe lume. Lăsaţi în grija rudelor sărace sau a bunicilor prea bătrâni ca să facă faţa cerinţelor educative  ale acestui secol, ei vor creşte precum buruienile după plac şi la voia întâmplării. Din păcate ei reprezintă viitorul acestei ţări.Care viitor?

Bine ar fi ca cei plecaţi să câştige atât cât să-şi poată rezolva aici în ţară , ceva pe termen lung.Dar cei mai mulţi se mulţumesc cu un trai zilnic, aproape decent, pe care nu-l au acasă. 

Anii se petrec pe neobservate şi, la întoarcere constată că sunt mai săraci decât atunci când au plecat spre alte zări.

Mă veţi întreba , de ce mai săraci?

- Pentru-că au pierdut între timp familie, prieteni şi copii, ba chiar şi bruma de respect de sine, cu care au plecat în bagajele ascunse in tainiţele inimii. Niciodată nu vor povesti nimănui cum le-a fost terfelită demnitatea de om, ce umilinţe au îndurat şi câte deziluzii au în genţile de voiaj.

Mă ţine captivă imaginea de adineaori de pe drum: o fetiţă zgribulită, murdarăde noroi,care fuge cu paşi marunţei prin ploaia deasă, fără să ocolească bălţile.Sub braţul slabănog, turtită stă o pâine, umezită deja...

Ploaia continuă să-şi cearnă lacrimile peste un ţinut, atât de bogat şi frumos cândva, numit România,unde copiii fericiţi, mergeau cu părinţii lor la plimbare în parc...
 Asaltată de gânduri controversate, în compania monotonă a vremii de afară, mă asez în fotoliu şi pun măna pe telecomandă într-o încercare disperată de a uita totul, dar abandonez gîndul repede. Am certitudinea ca nu voi scapa uşor de privirea micuţei flori, plină de tristeţe, de neputinţă, a cărei petale au început deja să cadă, înainte de vreme...

elena marin alexe-2011