5 Februarie 2017

Am fost contrarariată de faptul că ordonanţa a fost dată pe furiş, noaptea...Unele puncte din ordonanţă sunt suspecte...aşa că mi-am dorit să fiu şi am fost printre cei care şi-au manifestat paşnic, în faţa Guvernului României, opţiunile, dorinţele, părerile, crezul într-o societate mai onestă, A fost extraordinar să cânt imnul României alături de 300.000 de mii de oameni. Emoţionant!
Dumnezeu să binecuvânteze România!

PS. Chiar dacă aşa simt, nu-mi dispreţuiesc prietenii care au alte opţiuni politice. Asta înseamnă democraţie şi respect.

elena marin alexe

Scrisoare deschisă conducerii cultului Penticostal

Onorată conducere

Cred că ar fi cazul să meritaţi această formulare risipind fluxul părerilor pro şi contra.
Îmi închipui că ştiţi foarte bine uraganul bârfelor de pe net, dar mă mir că nu înţelegeţi ce deserviciu faceţi Cultului Penticostal  şi implicit lucrării lui Dumnezeu. De câteva luni se aşteaptă un răspuns din partea dv. Chiar nu aţi putut da nici un comunicat până acum, de atâta timp, de când circulă printre credincioşi dar  nu numai,  hai să-l numesc- cazul, Florin Ianovici? Dv. nu realizati ce deserviciu faceţi lui Dumnezeu, lăsând ambiguitatea să circule, să distrugă prietenii de o viaţă, să aducă nelinişti şi suferinţă pe toate planurile? Nu v-aţi gândit la repercursiuni? Ce vor spune oamenii acestei lumi despre noi, pocăiţii, despre pastorul care i-a chemat la viaţă veşnică, care a plâns îngenunchiat alături de cei ce păşeau în faţă, alegându-l pe Isus ? Sau poate nu vă pasă? De suferinţa pastorului F.Ianovici am convingerea că nu vă pasă şi mă întreb cât de mult iubiţi pe aproapele dv. în Hristos? El, a iubit până la jertfă şi nu ne-a cerut decât să facem acelaşi lucru: să iubim pe Dumnezeu şi pe cel de lângă noi, ca pe noi înşine. Să fie oare atât de dificil? Cum aţi ales să împliniţi porunca? Personal sunt confuză în ceea ce vă priveşte, datorită atitudinii de totală indiferenţă asupra acestu caz. Cred că tăcerea forului dv. singurul abilitat să dea un comunicat, este cu ţintă directă, tocmai spre a mări şi suferinţa familiei Ianovici, dar şi pentru-ca tulburarea şi haosul cititorilor, al credincioşilor să ia amploare. Alt motiv al tăcerii conducerii cultului nu văd. Aş fi vrut să citesc un comunicat măcar, să menţionaţi că aveţi în vedere situaţia  apărută , că studiaţi problema etc. Nu s-a întâmplat nimic. Îmi asum cele scrise aici. Nu intenţionez să jignesc, să acuz, doar ca fiecare om care citeşte pe net şi care se străduieşte să împlinească tot ce spune Biblia, îmi pun nişte întrebări. Răspunsurile, sau răspunsul ar trebui să vină de la dv. Ar trebui să vă pună pe gânduri, de ce sunt înlăturaţi din lucrarea Domnului, folosindu-se înscenări scabroase, tocmai cei mai hăruiţi pastori, cei mai puternici în cuvânt...De ce tocmai ei?

 PS. Oare nu aveţi purtător de cuvânt, căci la capitolul comunicare sau nu există…sau nu se vrea.
Să fie atât de mare discrepanţa şi rivalitatea dintre vestul ţării şi Bucureşti cum afirmă unii?

elena marin alexe

Cel mai frumos dar

Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie dăruindu-se obol  aleilor din parcul Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.

Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:

   - Auzi, ce ţi-ai dori anul acesta de ziua ta?  Dă-mi măcar un indiciu....

Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să se gândească la acest aspect, dar  în sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu i-ar mai face plăcere.  Oricum ar fi primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc la  o trecere de pietoni şi privirile ei se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în muncă.

Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună. Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit  din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei, căci mai erau doar trei zile. Ioana  nu -i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta  se apropie de ei şi o întrebă direct:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...

   - Ce vrei să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.

Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos, murmură:

   - Puteţi să-mi cumpăraţi un pui?  Ca să ne facă mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....

      Vorbele fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această micuţă, dacă îţi doreşte  nu bani, ci un pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ. Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era total necunoscută.  Deodată i se făcu lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse  scurt:

  - Vino cu mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei, stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:

  - Tanti , te rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....

Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar după faptul că  priveau înmărmuriţi în toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe bunătăţi la un loc...

  - Ce bine ar fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm cu mămăliguţă....

Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu din rafturi produsul întrebând:

  - Asta ce este, pot s-o iau?  Ioana încuviinţa, emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:

  - Dar pentru tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...

Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.

  - Ce să vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că jucăriile nu-mi ajută la nimic.

Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie?  În ce joc al destinului s-a frânt floarea copilăriei acestui sufleţel?

Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi mişcările.

Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se apropiară de copii.

  - V-am luat şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana  aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni. Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai gustaseră niciodată.  Nici Petru nu o mai întrebă nimic.

Era fericită. Înţelese că  a primit cel mai frumos dar de ziua ei.

Canon

Vino iar, o dulce rază,

În noapte mă ţine trează.

Cazi pe frunte şi pe suflet,

Pe inimă şi pe umblet.

Şterge lacrimi de sub pleoape

Să te simt cât mai aproape.

Balsam picură-mi pe buze,

Alungă clipe confuze,

Iar în revărsat de zori

Aşterne rouă pe flori.

Lasă vântul să adie

Ca să-i simt blândeţea vie

Sus pe deal lângă izvor,

Să-mi mai ostoiesc din dor.

C-aş zbura, să trec de umbre,

Tălpile să mă preumble

Pe la casa părintească,

Liliacul să-nflorească,

Mândru ca şi altădată

Când eram la mama fată.

Pe taica să mi-l alint

Pe şuviţele de-argint.

Acum inima mă doare

De dor şi de supărare.

Că-mi trec zilele cu anii

Şi adun numai strădanii.

Clipele se duc în fugă

Abia dacă-ngân o rugă,

Când mă culc, sau când mă scol,

Celui Ce mă ocroteşte,

Mă alină, mă iubeşte.

Clipă trece, clipă vine

Doamne dă să fie bine.

elena marin alexe

Vulcan activ

E greu urcuşul

pe înălţimile mele

dar

şi coborâşul

prin abisul gândurilor,

pe cărări răstălmăcite,

sinuoase, uitate demult.

Teama se furişează

tiptil, 

cosind de-a-valma

firele verzi şi uscăturile

care au murit în picioare.

A trecut puţin timp

de la ultima cădere

în hăul meu

frământat de îndoieli

ca un vulcan activ.

Sus

pe stânca

răbdătoare mă aşteaptă

răstignită speranţa...

Neputincios,

vulcanul se stinge

atins 

de Iubirea Ta.