Frunzele copacilor îşi cântau ultima simfonie
dăruindu-se obol aleilor din parcul
Cişmigiu. Din treacăt, Ioana le urmărea căderea lină dar inevitabilă şi
sufletul ei vibra la tristeţea exodului toamnei.
Ziua ei de naştere se apropia cu paşi repezi. Ca în
fiecare an, în preajma zilei acesteia se gândea la darurile pe care le va
primi. Mereu primea ce îşi dorea . Devenise banal, oarecum. Din noianul de
gânduri o scoase întrebarea firească a lui Petru, soţul ei:
- Auzi, ce
ţi-ai dori anul acesta de ziua ta? Dă-mi
măcar un indiciu....
Ioana îl privi lung şi îi spuse într-o doară că o să
se gândească la acest aspect, dar în
sinea ei simţea că orice i s-ar dărui nu ar simţi ceva deosebit. Parcă nimic nu
i-ar mai face plăcere. Oricum ar fi
primit ce îşi dorea, ca de fiecare dată. Aveau o situaţie materială bunicică şi
îşi permiteau bucurii la care alţii nici nu visau măcar. Maşina opri brusc
la o trecere de pietoni şi privirile ei
se aplecară asupra unei mogâldeţe de copil ce-şi făcea loc printre unii
trecători mai grăbiţi. Era un ţânc de vreo şase ani, subţire îmbrăcat chiar
pentru ziua asta mai blândă de noiembrie. Îi privi picioruşele goale ce se
pierdeau în nişte ghete prea mai pentru el. Oftă adânc. Intră în biroul unde
lucra şi ca să uite imaginea copilului, deschise leptopul şi se afundă în
muncă.
Nici nu observă când se făcu ora de prânz. Se ridică
într-un târziu şi coborâ să-şi cumpere ceva de la marchetul din apropiere. Era
mulţumită că lucra în acelaşi birou cu soţul ei, aşa că prânzeu împreună.
Coborâră din lift şi se îndreptară grăbiţi spre marchetul renumit din apropierea firmei unde lucrau. Pe drum
Petru o abordă iarăşi, întrebând-o dacă s-a gândit la ceva pentru darul ei,
căci mai erau doar trei zile. Ioana nu
-i răspunse imediat. În faţa ei o fetiţă se zgribulea lângă intrarea în super
marchet. Îi zâmbi copilului şi acesta se
apropie de ei şi o întrebă direct:
- Puteţi
să-mi cumpăraţi şi mie ceva de mâncare? Vă roooog...
- Ce vrei
să-ţi cumpăr? Hai spune-mi.
Fetiţa o privi şi lăsându-şi apoi capul în jos,
murmură:
- Puteţi
să-mi cumpăraţi un pui? Ca să ne facă
mama ceva de mâncare că eu mai am fraţi şi nu prea avem ce mânca....
Vorbele
fetiţei, paloarea obrăjorilor scofâlciţi şi tremurul mânuţilor ei aproape o
strivi pe Ioana. O lăsă perplexă. Auzi, un pui... Doamne, ce viaţă are această
micuţă, dacă îţi doreşte nu bani, ci un
pui să-i facă mamă-sa de mâncare. Oare de câtă vreme nu mai mâncase o bucăţică
de carne la prânz? În minte îi năvăliră imagini cu copii pe care îi vedea mai
mereu în preajma parcărilor, cărora le dădu-se de multe ori câte un bănuţ.
Niciodată însă nu-i fu mai clar ca acum, starea în care trăiau oamenii mai
puţin norocoşi...Ce mizerii, ce frustrări macină zi de zi o lume care ei îi era
total necunoscută. Deodată i se făcu
lumină asupra gândurilor care nu-i mai dădeau pace de câteva zile. Se hotărî pe
loc. Luă fetiţa de mână şi-i spuse
scurt:
- Vino cu
mine în marchet. Dar un băieţel mai mic, care asistase la rugămintea fetiţei,
stârmocindu-şi năsucul îndrăzni să o roage la rândul lui:
- Tanti , te
rog cumpără-mi şi mie un pui, căci şi eu am frăţiori şi nu avem ce mânca....
Ioana îi luă pe amândoi şi intră cu ei în super
marchetul înţesat de oameni. Copiii nu intraseră niciodată acolo, se vedea clar
după faptul că priveau înmărmuriţi în
toate părţile cu ochii căscaţi a mirare. Cu siguranţă nu mai văzuseră atât de multe
bunătăţi la un loc...
- Ce bine ar
fi ...şi nişte ouă, nişte lapte... ăăă sau mai bine, niţică brânză s-o mâncăm
cu mămăliguţă....
Ioana înţelese ce avea de făcut. Luă două coşuri şi
începu să pună în ele: pui, lapte, ouă, brânză...Copii se bucurau şi luau eu
din rafturi produsul întrebând:
- Asta ce
este, pot s-o iau? Ioana încuviinţa,
emoţionată de bucuria fără seamăn a celor doi micuţi. Cumpărătorii din preajmă
îi priveau cu ochii holbaţi şi cu oarecare suspiciune. Atunci, la sfatul lui Petru, le spuse să meargă mai
bine afară, s-o aştepte. Dar văzând că fetiţa nu ceruse nimic special îi spuse:
- Dar pentru
tine, nu vrei nimic? Ceva dulce, sau orice...
Răspunsul fetiţei o lăsă fără grai pe Ioana.
- Ce să
vreau...poate dacă puteţi... aş vrea un şampon , o pastă de dinţi... că
jucăriile nu-mi ajută la nimic.
Astea nu sunt vorbe de copil de zece ani, gândi în
sinea ei, Ioana şi se simţi copleşită de amărăciune. Când, sau ce determinară
în sufletul fetiţei această maturitate timpurie, prea timpurie? În ce joc al destinului s-a frânt floarea
copilăriei acestui sufleţel?
Se reîntoarse în marchet şi Petru îi observă
lacrimile care se strecurau la colţul ochiloe ei. Începu să pună în coşuri tot
ce credea că este necasar unei familii. Deasupra de tot puse şi câte o cutie cu
bomboane de ciocolată. Ajunsă la casă, privi spre intrare unde cei doi
prichindei stăteau cu nasurile lipite de vitrină şi-i urmăreau curioşi
mişcările.
Cu sacoşele încărcate ieşiră din marchet şi se
apropiară de copii.
- V-am luat
şi alte lucruri, sper să vă fie de folos. Copiii priveau şi nu le venea a crede
că sacoşele sunt ale lor. Le zâmbi cu căldură şi când fetiţa îi sări şi se
agăţă de gâtul ei îmbrăţişând-o Ioana
aproape nu mai putea să respire de fericire. Nimic nu se putea compara
cu bucuria pe care inima ei aproape n-o mai putea controla, de emoţie. Îşi luă
rămas bun de de micuţi, nu înainte de a le promite că se vor mai întâlni.
Urcară în maşină precipitaţi, striviţi de bucurie, o bucurie ce nu o mai
gustaseră niciodată. Nici Petru nu o mai
întrebă nimic.
Era fericită. Înţelese că a primit cel mai frumos dar de ziua ei.
