Rafalele vântului o
făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă,
la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva
ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu
suflet mare se rugase de ea minute întregi:
Hai , mai rămâi...că
poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci
acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe
drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele
amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei
și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări
care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia
ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau
, o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul.
Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea
ingrijorată a prietenei:
-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să
te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru
suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai
grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu
uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:
Refugiu,
scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu
gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de
putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand
mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc,
mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce
mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o
lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine'
și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai
câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute
mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc.
Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut
rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca
niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-Ce
bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să
sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă
împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul
fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar
e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui,
nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp
util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate
durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi
mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de
moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva
care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de
milă...Știu, există un loc de refugoi...unic, la care orice om ar
trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile
puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește
necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și
eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar
si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul
din Isaia, îi juca
înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si
durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos,
Refugiul Absolut.
Oare
mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face
ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că
începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și
usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge
acasă, își spuse ca să prindă curaj.
La
colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o
măgâldeață.
-Ce
faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru
să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea
copilului o opri în loc:-Tanti...eu
am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate
ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie
ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și
neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o
împinse instinctiv înainte, spunându-i:
-Hai cu
mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...
Ajunseră
repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o
fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște
încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria
mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de
ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai
rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o
invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să
sorbească din ceaiul cald.
-Cum
te cheamă, micuțo?
-Florica,
doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...
-Am
să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?
-Sigur
că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am
mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul
ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.
O
privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o
sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină
afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută
prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o
înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai
mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:
-Mama
ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise
la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele.
Micuța o privea cu ochii mari și calzi...
Mergeau
repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi
inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de
aproapele.
elena marin alexe