În vie cade bruma cernută cu tristețe
dintr-un pocal măiastru, de dincolo de nori,
Se-abat în minte umbre mă cheamă cu blândețe,
iar somnul se ascunde până la primii zori.
Învăluite-n ceată, trec amintiri rebele,
cum au ajuns acolo, aproape că nu știu.
Dar toamna răvașește iar, clipele acele
le poartă-n avalanșa, lăsând un loc pustiu.
Îmi lăcrimează gândul, mă strigă neputința,
o mâna se-ntinde , mă mângâie duios,
Sufletul meu alină, se curmă suferința,
rămân în siguranță, în palma lui Cristos.
Nimic din asta lume nu are importanță,
nimic nu mă abate din drumul ce-am ales,
Doar jertfa -Ți de pe cruce, ea are relevanță,
din clipa-ncare Doamne, din tină m-ai cules.
Nu-i timp, aleargă ceasul și zilele-s rutine
sunt copleșită-adesea și iarăși mă gândesc...
Mă lupt cu mine însămi când îndoiala vine,
ce pot să fac, Isuse, Tu știi că Te iubesc.
elena marin alexe
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu