Un om și-o floare

E iarnă, vântul viscolește
În suflet zâmbetul îngheață,
Biet trandafir, cândva iubire,
Jelește dis de dimineață.

Zvârlit de-o mână în zăpadă,
Tânjește după-un strop de soare,
Îl seacă o durere surdă,
Vântul îl mușcă cu ardoare.

De ce, se-ntreabă cu tristețe,
Sub neaua albă, îngâmfată,
Îi este dat să zacă singur,
Ah, unde- i vara minunată?

La fel și omul, se jelește,
Când timpu-i cerne alb în plete,
Se simte părăsit si singur,
Uitat de toți fără regrete.

Dar îi rămâne o nădejde,
Ce nimeni nu i-o poate smulge,
Cu el pân' la sfârșit e Domnul
Și lacrima cu milă-i șterge.

Un om și- o floare într- o iarnă,
La fel de încercați de soartă,
Dar omul cere ajutorul,
Iar Dumnezeu grija îi poartă.

El este Tatăl, plin de milă,
Îndurător cum nimeni nu-i,
El te ridică din țărână,
Te mângâie cu glasul Lui.

-Lasă tristețea te ridică,
Și către cer mai des privește,
La cruce a suferit blestemul,
Acel ce veșnic te iubește.


elena marin  alexe