Prietenia floare rară

     

S-a măcinat mult pe această temă și nu știu dacă ce am eu de spus mai poate adăuga ceva.
Când spun prietenie, nu mă refer la prieteniile virtuale, sau diversele amiciții, care poartă amprenta dragostei lui Dumnezeu. O prietenă sau prieten "te înțelege din ochi" cum se mai spune, râde cu tine, plânge cu tine, suferă cu tine.
Prietenia, această floare rară, sublimă și unică în felul ei, trebuie ocrotită, atunci când ai fericirea s-o descoperi, ține-o strâns, nu îi mai da drumul din mână.
Pe parcursul anilor care au cernut peste mine, am avut trei prietene adevărate. O ucraineancă, cu care mi-am petrecut copilăria si deși nu ne-am văzut de mulți ani, stiu că prietenia noastră s-a păstrat intactă, căci atunci când vorbim simțim emoție profundă. Am mai avut prietenă o româncă, cu care am visat si ne-am făcut planuri de viitor în adolescență și mare parte a tinereții. Din nefericire a plecat din această lume, anul care a trecut și dupa ea am plâns mult. Cea de a treia prietenă pe care o prețuiesc, este cea de acum, la maturitate, pe care din nefericire o văd mai rar deoarece nu este în țară, dar chiar de departe o simt ca fiind foarte aproape.

Ce am înțeles din aceste trei mari prietenii? Sinceritatea, puterea de a ierta, sacrificiul fără prea multe vorbe, încrederea, respectul reciproc, cinstea fără lingușeală. Așa se manifestă prietenia. O veche zicală spune:
Prietenul la nevoie se cunoaște!
Un prieten nu te trădează indiferent de situație.
Amintiți-vă de prietenia regelui David cu fiul lui Saul, tânarul Ionatan. Așa trebuie sa fie o prietenie.
Unele prietenii sunt din interes, temporare, care vin și pleacă, altele sunt de conjunctură, pe un timp anume. Unele îți lasă răni adânci...

Dacă întâlniți prietenia adevărată, aveți grijă și puneți-o sub lacăt in adâncul inimii. Este o comoară neprețuită!

elena marin alexe

Atenţie la Biblie părinţi!

Mă doare fizic toată drama acestei familii greu încercate. Sunt mamă a trei copii şi acum sunt şi bunică. Am fost şi eu copil la părinţii mei şi da, nu sunt de acord cu pedepsele fizice, Dar îmi amintesc ce fel de copil răzvrătit eram de pe la cinci, opt ani şi după chiar. Vorbele tatălui meu îmi treceau pe lângă ureche, de cele mai multe ori. Nu consider că o admonestare verbală, ori o palmă la fund este pedeapsă, în urma căreia copilul să poată fi luat din sânul familiei şi dat unor străini? Copiii mei nu au fost bătuţi, poate accidental o palmă, după care plângeam tot eu, dacă asta vreţi să ştiţi, însă nu toţi copiii ascultă doar de cuvânt, căci dacă ar fi aşa, Doamne, ce uşor s-ar mai creşte copilul...Vă dau un mic exemplu: - Copilul de 5 ani stă la masă şi mama răstoarnă mămăliga în farfurie.Copilul vrea cu tot dinadinsul să bage degeţelul în mămăliga fierbinte, mama cu vorbe dulci îl imploră să nu o facă, tatăl alintându-i creştetul îl roagă şi el, dar micuţul dând din mâini şi vociferând: nu vreau, lasă-mă în pace... o ţine pe a lui...Îl lăsaţi să se opărească, ori îi daţi peste mânuţă? Ori dacă micuţul insistă să introducă cuiul în priză, îl mângâiaţi? Sau dacă din prea mult răsfăţ copilul îţi dă palme peste ochi, te trage de păr şi vorbele tale nu-l pot opri, ce faci? Fiţi sinceri cu dv. Nu-l admonestaţi cu o mustrare de vorbe şi o urecheală?
Nu consider că pentru o palmă  dată poate sub o influenţă nervoasă, în urma unor atitudini obraznice, ori în urma neascultării copilului şi spre binele lui...cineva are dreptul să confişte copiii cuiva. Cum poate iubi altineva copilul meu mai mult decât mine? Eu după ce primeam urecheala, meritată, primeam cu dragoste şi mângâierile şi toată afectiunea părinţilor mei şi înţelegeam că mustrarea primită era o lecţie că aşa nu trebuie să mai fac. Dacă cineva m-ar fi despărţit de ei, cred că mi-aş fi dorit să mor mai bine. Ce, crede cineva că într-o relaţie, de orice tip este numai miere? Imposibil. Mersul vremurilor mi-a arătat că tot ce au construit părinţii mei în mine a fost benefic şi datorită lor, educaţiei primite, sunt azi o femeie împlinită şi o fiică de Dumnezeu binecuvântată. Educaţia, perceptele biblice primite, le-am dat mai departe copiilor mei. Sunt mândră de ei, de toţi trei. Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru părinţii mei, îi pomenesc adesea.
Dacă acum legea permite copiilor să-şi pârască părinţii pentru orice, dacă sunteţi de acord cu asta, atunci vă rog să şi urmăriţi parcursul acestor copii de-a lungul anilor. Ei devin sigur, mincinoşi, hoţi, violatori, adulterini, sau mai pe scurt- scursura unei societăţi bolnave, decadente, căci ce societate poate fi sănătoasă fără Dumnezeu?
Pentru a nu fi înţeleasă prost, declar că detest părinţii care îşi bat copii cu cureaua, cu palmele peste tot pe unde apucă, unii chiar cu pumnii, cu diverse obiecte. Aceştia nu merită numele de părinţi. Dar detest şi părinţii care ignoră total educaţia copiilor spre distrugerea acestora din urmă.

Atenţie la Biblie părinţi!

elena marin alexe- ian.2016

Implorare

Te-ndură Isuse, mai picură sânge
Şi rupe Tu lanţul ce inima-mi frânge.

Mi-e sete de aer, mă scald în tăcere
Cuvântul Tău, Doamne , e lapte şi miere.

Cu fruntea în palme te-aştept dimineaţa,
S-alungii norii negri, furtuna şi ceaţa.

Pe bancă, sub vişin, privesc ceru-n taină,
Păstrează-mi ca floarea, albeaţa din haină.

Te-ndură Isuse, speranţa îmi cerne,
Goneşte tristeţea culorilor terne.

Cu mâinile-ntinse, o dată cu zorii,
Te chem să vii, Doamne, împrăştie norii...

Să prindă contur, pe zări, bucuria,
Sub raze de soare să fugă urgia.

Sclipească-n răstimpuri alintul de Tată
Cu stropi de iubire, pe fruntea-mi plecată.

Te-ndură Isuse, coboară la mine,
Mi-e dor de Iubire, de ceruri, de Tine.

elena marin alexe

Visul sufletului

E ploaia ursuză de-mi plânge privirea,
pe filele vechi surâde iubirea,
am crucea în mine, mă doare apusul,
citesc printre rânduri să aflu răspunsul.

Tristeţea-i la uşă, încearcă să bată,
pe haina cea albă hlizeşte o pată,
n-am apă destulă, dar plouă afară
şi uşa-i deschisă, o spăl până-n seară.

Cu palmele ude, murate de ploaie,
mă-ntorc amorţită la mine-n odaie,
tăcerea-i stăpână, doar cartea vorbeşte,
Ei, hai, - Nu te teme, Isus te iubeşte!

- Priveşte spre ceruri, căci norul dispare,
azi plouă în suflet, iar mâine e soare,
ţi-s braţele slabe şi inima frântă,
dar sufletu-n taină se roagă şi cântă.

Mai dau înc-o filă din cartea străveche
şi-un murmur de slavă, suav, nepereche,
mă-nvăluie-n noapte, din somn mă trezeşte,
şoptesc printre lacrimi: Ce mult mă iubeşte!

Ianuarie alb

 (în memoriam Aura Ion şi Adrian Iovan)

Seara
mi-a bătut la fereastră
cu degete albe înstelate
fulgii obosiţi de cale lungă
mi s-au adăpostit în palme
Am sărutat din priviri
vălul întunecat iar
tristeţea
s-a ridicat pasăre măiastră
până la al treilea cer
unde rugăciunile
se împletiseră în lanţul
speranţei
Peste pleoape mureau
deznădăjduite
lacrimile iernii
pasărea albă îşi frânse zborul 
dar ochii lui Dumnezeu
aprindeau lumânări
veşnice

Elena Marin Alexe

Masacru

Vă ţineaţi de mână
surâzători
tu galben de emoţie
 ea atingând roua
cu poalele fustei albe
Vântul purta pe aripi
dorinţele nerostite
sufleca mânecile
cămaşii albastre
a cerului de mai
În urma voastră gemea
iarba a ciudă
iar florile de cais se aplecau
să vă audă bătăile inimii
O mână străină
sparse armonia
dimineţii
rupându-vă tijele firave

De sus
de sub jalea cerului
şiroiau lacrimi fierbinţi

Elena M . Alexe

Soarele meu...

( fratelui meu, cu iubire)

Soarele meu
răsare astăzi
în limpezimea lacrimilor tale
acolo îl pot adăposti
braţele Dragostei
" departe de lumea dezlănţuită"

L-aş aduna
dăruindu-l palmelor mele
să nu-mi scape nici o fărâmă
vreau să-l păstrez
pentru veşnicia din noi
învinsă de fiecare apus

Soarele meu
poartă speranţa
dincolo de firescul uman
dispreţuind proporţiile
călător peste vremi
cheamă miracolul absolut

Între alb şi negru

Liniştea
are culoare neagră,
mi se destăinuie tainic,
plânsul tăcut
al cireşului,
sărutându-mi umerii
cu buze albe
spre aducere aminte..
Pleoapa
culege cernerea colilie
amestecată cu
roua ochilor mei,
încredinţând-o
obrazului palid
de aşteptare..
Curând,
cireşul va fi inundat
de lacrimi rubinii,
incandescente,
dar
poate-că tu
vei fi pelegrin printre astre,
iar ele
vor ramâne
doar niste pete roşii
care vor arde
în amintirile mele..
Liniştea
are culoare neagră,
dar o samânţă de cer
poate răsări la orizont

în alb de Lumină!

elena marin alexe

Călătoarea

De ce în faţa încercării
mă simt tot mai debusolată
şi parcă-i tot mai greu pe cale,
iar viata-mi pare aşa ingrată?

Amarul curge fără preget,
de dimineaţă până-n noapte,
iar dinspre Tine drag Isuse,
aud tot mai puţine şoapte.

Deşi mă lamentez în taină
cu greu îmi plec genunchii Doamne,
observ că umăru-mi coboară
spre-a bătrâneţei grele toamne.

Pe fruntea mea s-adună norii
unor tristeţi ce mă apasă,
atât de mult c-aş vrea degrabă
să vii şi să mă iei acasă...

Nu mai găsesc de mult plăcere
în tot ce astăzi mă-nconjoară,
sunt ca o floare ofilită
rămasă pe-un peron de gară.

Aştept în van, dar nu mai vine
şi plânsul mi se ţese-n glas,
până ce trenul va ajunge
nu ştiu cât timp a mai rămas.

Pe lângă mine trec agale,
glumind pe negrele cărări ,
indiferenţi si nestatornici
alţi călători spre alte zări

Mi-s pumnii plini de lacrimi, Doamne,
şi-i tot golesc, se umplu iar,
căci din adâncul meu răzbate
recunoştinţă pentru har.

Încă mai am speranţă-n suflet,
chiar de mi-ar fi mâine mai greu,
am scrisă-n mine-ncredinţarea
că-L voi vedea pe Dumnezeu!

Abia acolo, sus, în slavă,
EL va privi spre pumnii mei
şi palmele-I ce-au fost străpunse
vor şterge lacrima din ei.

elena marin alexe

Linia vieţii

Mi se încălzesc mâinile
la flacăra domoală
a rugăciunii,
care se zbate atinsă de neputinţă,
printre bobiţele fierbinţi,
stropşite în palmele stinghere,
îngheţate.
Odată pornit,
potopul lacrimilor
îşi croieşte vad,
pe făgaşul abia schiţat
spre linia vieţii,
până la finalul
comediei umane,
atât de uşor de atins,
dar imposibil de perceput,
ca o ironie
a destinului.

Într-un tărziu,
umezeala manşetelor
mă anunţă că am învins..

Mâhnirea bate din aripi,
îndepărtându-se
temătoare,
în timp ce
inima mea, gustând tihna,
îşi aşterne culcuşul
înfiripat
pe-o geană de Lumină.

elena marin alexe

O vară în roz- galben

( Ţie, Rodica, trandafirule roz, să treci cu bine de iarna vieţii tale!)

E toamnă târziu. Floarea soarelui îşi aminteşte cu melancolie zilele din vară.

Parcă a fost ieri...
În calea ei a apărut ca din senin un trandafir. Frumos, ca toţi trandafirii, plin de spini, ca toti trandafirii, arogant, ca toti trandafirii, romantic, la fel ca toţi trandafirii, dar extrem de trist şi parcă prea împovărat. Petalele lui de un roz palid, mai rar întâlnit, se agăţau timide de cer, încercând să atingă seninul zorilor.
La început floarea galbenă l-a privit cu indiferenţă. Ei nu-i erau pe plac florile pretenţioase. Ea visa la macii roşii, la ghioceii neprihaniţi care îşi deschideau ochii sub pătura imaculată de omăt, la poienile cu narcise şi lăcrămioare, la levănţica aromată şi menta înmiresmată, răcoritoare. Adora deopotrivă busuiocul din fundul curţii, ca şi liliacul de sub ceardacurile fetelor.
Mai visa adeseori, la coloritul bogat, dar liniştitor al florilor de câmp, alintate de ochii călătorului obosit de drum lung.
Nu, cu siguranţă, trandafirii nu erau pe gustul ei, cu o excepţie însă: trandafirii galbeni. Pe aceştia îi îndrăgea din tot sufletul, ca pe nişte fraţi.
Prinsă în aceste gânduri, s-a oprit totuşi în faţa trandafiraşului roz şi i-a admirat preţ de o clipă petalele diafane.
Era un trandafir unic, deosebit de tot ce întâlnise până acum. Purta petale de un roz palid, abia sesizat, prea palid poate din cauza tristeţii, a singuratăţii sau poate a neîmplinirilor, în care se învelea ca într-un voal discret. Cine ştie de ce? Era atât de neajutorat..

- Ce faci pe aici, îl întrebă floarea plină de compasiune?
Cu buze mângâietoare îi atinse fineţea petalelor într-un sărut delicat ca o boare de vânt.
A fost dragoste la prima vedere. Din acel moment Floarea soarelui a rămas lângă gingaşul trandafiraş roz, gata oricând să împlinească dorinţele pe care i le citea din ochi.
Cu dragoste şi răbdare l-a protejat şi nu de puţine ori şi-a zdrelit palmele în spinii lui ascuţiţi. Pe timp de furtună îl ocrotea de vântoasele nemiloase, iar când arsiţa devenea de nesuportat, frunzele ei viguroase şi mari îi ofereau umbra protectoare. Când seceta devenea ameninţătoare, floarea galbenă dădea frâu lacrimilor şi-l uda să-i potolească setea până la ploaia următoare.
Câteodată, trandafiraşul devenea trist şi posomorât. Atunci floarea galbenă deschidea uşa veseliei şi nu se oprea până când îl făcea să izbucnească în hohote. Era o plăcere să-i vadă chipul cuprins de bucurie şi să se desfăteze în cascada râsului cristalin. Ca într-o vrajă, petalele searbăde se înfiorau şi rozul prindea nuanţe neînchipuit de frumoase, de parcă ar fi căpătat brusc o dorinţă nestavilită de viaţă..

Zilele se petreceau una dupa alta iar grija pentru prietenul roz îi ocupa tot timpul, toată atenţia. Aproape că nu mai avea timp sa privească răsăritul şi să-şi scalde privirile în razele iubitului ei, soarele. Singura preocupare, trandafirul roz, devenise aproape obsesie. Era fericită să-l ajute, să-l ştie în siguranţă. Altceva nu prea mai prezenta vreun interes pentru ea. Dacă trandafirul zâmbea, inima florii galbene se înveselea, dacă acesta suspina, cerul devenea înnourat şi începea furtuna în  sufletul florii devotate.
Timpul a trecut repede, nemilos timp.

Şi a venit o zi..

Floarea soarelui s-a trezit şi a întins mâna să-şi mângâie prietenul. Acum însă mâna se izbi cu zgomot sec de zid, un zid din multe pietre colţuroase. Aproape şocată privi în jur şi amuţi de uimire. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
Printre buzele strânse de spaimă abia îndrăzni să întrebe:
- Cine a ridicat zidul, când?
  S-a apucat să strige cât o ţinea vocea, dar n-a primit niciun răspuns. Atunci şi-a prins capul în mâini jelindu-se, iar lacrimile au prins a curge năvalnic. Începu să lovească, disperată, cu pumnii în zidul cenuşiu până îi sângerară, dar peste tot domnea  tăcerea sinistră, de nepătruns.  Zadarnic s-a tot văitat floarea galbenă, iar fruntea plecată de amar a atins pământul până ce  stoarsă de puteri s-a prăvălit învinsă. Tăcerea trandafirului îi dădea fiori reci. Nu mai avea lacrimi şi nici nu se mai putea ridica.

Doar repeta într-una:
-Doamne, o să mai văd vreodată soarele..soarele meu!

Nu mai ştie cât timp a zăcut.

Într-o  bună zi, pe cer şi-a facut apariţia un ochi albastru, uriaş, care s-a plecat milos spre floarea  căzută şi aproape împietrită de durere. De sub pleoapa ca de cleştar, a curs pe fruntea ei o lacrimă fierbinte  şi floarea s-a trezit ca dintr-un somn adânc,  frunzele s-au dezmorţit iar tulpina i s-a ridicat încet, încet, tot mai sus, deşi nu îndraznea să-şi mai ridice capul. Milos, ochiul, a făcut un semn discret spre soare, iar acesta a înconjurat floarea cu dragostea razelor calde, până când mângâierile lui i-au redat puterea să se ridice, să-l privească iar. După ce prinse puţin curaj, cu oarece frică se uită printre gene spre colţul ochilor şi .. zări zidul.

Da, era tot acolo, nici o piatră nu se mişcase din loc. Cât ar fi vrut să găsească o nişă,  să-i poată strecura măcar o mângâiere  trandafirului.
S-a gândit apoi să-şi umple pumnii cu roua lacrimilor şi să loveasca zidul, în încercarea de a-l topi cu arsura şi durerea lacrimilor ei, însă i-a fost frică să nu rămână iar golită de lacrimi şi să se usuce..uitată în ţărână.
Ce dor îi era de trandafiraşul, rămas captiv în spatele zidului cenuşiu. Ce se întâmplase cu el? Oare l-au rapus spinii si cucutele sau arsita verii lungi? Cine stie dacă mai traia..
Inima i se strânse de durere.


Floarea soarelui îşi leagănă amintirile, cu privirile aţintite pe flăcările jucăuşe, de la gura sobei.
O lacrimă stingheră, îi alunecă pe sub gene.

Oftează adânc.
Vara e tare departe!

Focşani - elena marin alexe 

Dealul Golgota

Ce trist este dealul Golgotei

Cand stai si-l privesti in amurg

Vezi crucea, pe Isus, talharii,

Siroaie de sange..cum curg.

Ce trist este dealul ce poarta

Pe el toata dragostea mea.

Si frica si lacrima lumii, 

Si viata ta si a mea

Ce trist este dealul jertfirii

Ce trist, insa ce minunat

Pastreaza-n el sfanta taina

A sangelui ce ne-a salvat.

Ce trist este dealul iubirii

Cel mai sfant loc pe pamant

Pe el si-a plecat fruntea Isus

De mila lumii plangand.

Ce trist este dealul Golgotei

Cu ramuri de spini imbracat

Troneaza de veacuri ca martor

Ce trist, insa ce minunat!

elena marin alexe - Focsani 1994.