CUM AȘ PUTEA

Cum aș putea să mă despart de Tine,     
Când nimeni nu m-a mai iubit așa,
Încât să rabde crucea pentru mine,
Acolo sus pe culmea Golgota.    

Cum aș putea să nu- ți ascult chemarea,
Când Tu mi-ai frământat chipul de lut
Aidoma cu chipul Tău din ceruri,
Așa de mare cinste mi-ai făcut.

Cum as putea să nu Te cred Isuse,
Când tot ce mi-ai promis ai împlinit,
Din gura Ta răsare Adevărul
Și Dragostea cu care m- ai iubit.

Cum aș putea să mă ridic vreodată,
Din valul vieții când necazu-i greu,
De nu m-ai apuca chiar Tu de mână,
Tu, Cel Ce Ești, de-apururi Tatăl meu.

Cum aș putea să-alerg pe căi străine,
Prin întuneric, printre gropi și spini,
Unde pândesc ispitele și groaza
Cu răutate și cu ochi haini.

Cum aș putea să trec indiferentă
Pe lângă Cel ce-a stat îndurerat,
Împovărat de valul de păcate,
Urât de toți pe lemnul blestemat.

Cum aș putea vreodată să uit prețul
Pe care L- ai plătit că să trăiesc,
Căci port în mine doar o părticică
A harului divin dumnezeiesc.

Cum aș putea? Nu, n- aș putea o
Doamne,
Căci ai murit pe lemn și-ai înviat,
Ca eu să duc o viață- n fericire
Ai scris în dreptul meu că sunt iertat.

Cum aș putea să nu-mi doresc Isuse,
Mântuitor iubit, De dragul Tău,
O veșnicie pe cărări celeste,
Acolo unde Ești să fiu și eu.

elena marin alexe

FERICE DE CEL CE IUBEȘTE

Se-așterne tăcerea pe dealul rușinii
Cumplita durere se stinge,
Căci timpul trecut nu alină tristețea,
Iar ochiul din mine mai plânge.

Se leapădă Eul la marginea lumii,
Dar lupta acerbă nu-i gata,
Răbdarea mai cerne-n clepsidră,
Credința aduce răsplata.

Se tot pregătește în ceruri venirea,
Pe Golgota crinu-nflorește,
Cununile-s gata, așteaptă eroii,
Ferice de cel ce iubește.

De sus glasul tainic se-aude-n răstimpuri,
Mai strigă pe nume, așteaptă,
Să vină aleșii pe urmele sfinte,
Pe calea îngustă și dreaptă.

Las' ochii să-mi plângă de dorul Tău iarăși
Aștept cu nesaț dimineața,
Lumina celestă răzbate pe cale,
Dezleagă de-a pururi viața.

Se leapădă lumea de Numele-Ti Doamne,
Se-afundă- n păcat și-n pierzare,
O mare de lacrimi inundă voința,
Puțini mai doresc azi iertare.

Acolo în ceruri Iubirea suspină,
De veacuri pe om îl așteaptă,
Cu masa bogată și brațele-ntinse,
Să intre nuntașii pe poartă.

elena marin alexe

Refugiul

Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:

Hai , mai rămâi...că poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea ingrijorată a prietenei:

-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine' și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă...Știu, există un loc de refugiu...unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul din Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.

Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.

La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.

-Ce faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti...eu am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:

-Hai cu mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...

Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?

-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...

-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?

-Sigur că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.

O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:

-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi...

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

Am cuvinte prea puţine

În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

  Eram o frunză-n  letargie,
Stăteam adesea fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţâşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
  Îmbrățisează  Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

Elena Marin Alexe

Gânduri...în săptămâna patimilor

Tu, Doamne, ai fost smerit - eu mai am mândrie, dar o numesc demnitate
Tu, Doamne ai avut milă de mine- eu nu prea cunosc mila...
Tu, Doamne, mă îngăduiești în fiecare clipă - eu nu pot îngădui pe cel de lângă mine
Tu, Doamne, ai răbdat ocara și n-ai deschis gura – eu nu pot să rabd nedreptatea
Tu, Doamne, mi-ai spus să Te ascult - eu ți-am întors spatele
Tu, Doamne, ai plâns și Te-ai rugat pentru mine - eu nu am timp să mă rog pentru alții
Tu, Doamne, ai disprețuit rușinea – eu mă rușinez uneori și nu Te mărturisesc
Tu, Doamne, m-ai iertat și mi-ai aruncat păcatul în marea uitării – eu iert, dar nu pot să uit
Tu, Doamne, ai părăsit cerul de dragul meu – eu Te-am părăsit pe Tine, pentru lume
Tu, Doamne, mi-ai dat Dragoste - eu dau ură
Tu, Doamne, ai murit și ai înviat pentru mine- eu pot doar să-ți MULȚUMESC
și să Te rog IARTĂ-MĂ ISUSE!

1. Aşa cum sunt, la Tine vin!
Putere n-am, Tu-mi fii sprijin!
/: Mă spală-n sângele-Ţi divin!
O, Mielule, eu vin, eu vin! :/
2. De îndoieli sunt apăsat,
De ispitiri, împresurat,
/: Slăbit de valuri, mult purtat.
O, Mielule, eu vin, eu vin! :/
3. Aşa cum sunt de rătăcit,
La Tine vin, să fiu scutit,
/: Să fiu bogat şi fericit,
O, Mielule, eu vin, eu vin! :/
4. Aşa cum sunt, Tu mă primeşti!
Păcatul nici nu-mi aminteşti;
/: Crezând Ţie, mă mântuiesc.
O, Mielule, eu vin, eu vin!   

 elena marin alexe

El restaurează

Aripa zorilor m-a adus la poala crucii
am dorit ca lacrima mea
să fie prima rouă a dimineții
dar cu greu am mai găsit un loc
în marea de lacrimi care scălda piciorul crucii Lui.
Suspinurile mele s-au împletit
cu durerile îngenunchiate
am plâns până s-a topit inima în mine
apoi mi-am făcut o învelitoare din lacrimi
să-mi acopere duhul zdrobit.
El nu disprețuiește
El iartă, iubește fără margini.
alină și vindecă, Restaurează pentru veșnicie.

elena marin alexe

Am cuvinte prea puţine

 În faţa Majestăţii Sale,
Mă plec acum pân la pământ,
Azi, la picioarele-I preasfinte
Depun al biruinţei gând...

Mă dăruiesc în totul Ţie,
Recunoştinţă îţi ofer,
Căci m-ai salvat din negre valuri,
Mi-ai arătat drumul spre cer.

Aş vrea să-Ţi mulţumesc, de-apururi,
În dreptul meu, ai scris iertat,
Când nu aveam nici o speranţă,
Tu sufletul mi-ai mângâiat.

De jos, lovită şi murdară,
Cu răni adânci, cari mă dureau,
Nu îndrăzneam să ridic ochii
Spre cei care mă copleşeau.

Cu lacrimile curse-n taină,
Ştergeam al vieţii legământ,
Descătuşată de Iubire,
De Dumnezeu, de tot ce-i sfânt.

Ca frunza-n vânt, în letargie,
Stam agăţată fără grai,
Căzută la pământ strivită,
Mai aşteptam un strop de rai.

Anostă-mi era existenţa,
Amară apa ce-o sorbeam,
Tristeţea-n jurul meu ţesuse,
O pânză deasă, nu vedeam,

Că ochiul Tău privea spre mine,
Iar mila Ta ţăşnea-n eter,
Habar n-aveam că mâna-Ţi Doamne,
Scria numele meu în cer.

Şi a venit o zi, măreaţă,
Când am gustat iubirea Ta,
Azi roua bucuriei mele,
Stă martoră la Golgota.

Ştiu, am cuvinte prea puţine,
Să-Ţi mulţumesc îndeajuns,
Dar am să-mi plec mereu genunchii,
În cămăruţă, în ascuns.

elena marin alexe

Odă pentru Absolut

Sunt doar un graunte micuţ de ţărână,
Udată de ape, bătută de vină.
Ce merit am eu pe tăcutul pământ
Pribeagă-ntr-o lume, de mila-i plângând?

 Te caut în zori, dar te caut şi-n-noapte
Dincolo de cântec, cu jale în şoapte.
În zâmbetul gingaş şi-n ochi de copilă,
În verdele ierbii din glia umilă.

Te strig să te-ntorci, port in mine aminuri,
În dangăt de clopot răsună suspinuri.
Se-aşteaptă din ceruri un strop de lumină
Să curgă pe suflet, din raza-Ţi divină..

Hai, vino să-mi umpli cu haruri făptura,
Să-mi comanzi universul gândirii si gura,.
Tu stăpân peste mine să fii absolut
Eu, plecată la cruce, cu drag să Te-ascult

Să reverşi peste mine belşugul de har
În inimă-mi pacea să n-aibă hotar.
Să nu mai existe lacune în mine,
Doar omenescul, contopinduse-n Tine.

Ce bine, Doamne

Ce bine, Doamne , că mă ştii
de când eram numai un plod,
ce bine că m-ai ridicat
când rătăceam căzută-n glod.

Ce bine, Doamne, că-mi cunoşti

Gândul şi fapta-n amănunt,
c-ades mă ierţi, când mai greşesc
şi pot s-o iau de la-nceput

.

Ce bine, Doamne, că mi-ai dat
puterea de-a ierta mereu,
să nu apună soarele
peste mânia ce-o port eu.

Ce bine Doamne, că mă vezi
şi totuşi nu mă-nvinuieşti,
pentru-că Dragostea e scrisă
în tainele dumnezeieşti.

Ce bine, Doamne- mi spun mereu,
că pot să m-oglindesc în Tine,
să iert pe alţii nu mi-e greu,
căci şi Tu m-ai iertat pe mine.

Ce bine Doamne că mi-ai pus
pe buze o cântare nouă
mi-ai dat iubire, mi-ai dat har,
Te regăsesc în astea două.

Ce bine, Doamne, o, ce bine!
că Te-am ales când m-a durut
şi-am înţeles dragostea mare
din clipa când Te-am cunoscut.

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

Soră cu risipitorul

Sunt soră cu risipitorul
Pe-ntunecatele cărări.
Sau unde-si cerne apa norul
Prin toate cele patru zări.

Am rătăcit pe cheiuri moarte,
Cu viaţa am făcut negoţ
De dimineaţă până-n noapte,
Am stat alăturea de-un hoţ.

Mi-am cheltuit în van averea
Fără să-mi pese de.al meu trai,
Nesocotindu-I planul, vrerea,
Mi-am murdărit frumosul strai.

M-am afundat în întuneric,
Cu mine am făcut rabat,
Nu mai zăream nimic feeric
Pe meandrele unde-am umblat.

Amarul mi se părea dulce
Şi patima mă-ncovoia,
Durerea nu voia să plece
Căci răul o înlănţuia

De inima-mi cu-n verşunare,
Iar eu simţeam că nu mai pot,
Prea ostenită de-alergare
Mă-mpleticeam într-un complot.

M-ademenea amăgitorul,
Mereu confuză îl urmam,
Cu umbra mă-nsoţeam şi norul,
Nimic în jur nu mai vedeam.

Am irosit comori de suflet,
S-a frânt în mine ce-a fost bun,
Talent, speranţă-n al meu umblet,
Gândeam doar cum să mă răzbun.

Si valul mă purta departe
De viaţă şi de Dumnezeu,
Dar m-a oprit din drum o carte
Şi-am înţeles cine sunt eu, 

Abia când am citit că viaţa
Mi-a mântuit prin sânge sfânt,
Că El  e veşnic dimineaţa
Ce a învins chiar din mormânt.

Am alungat frica de moarte
Când am privit spre Golgota,
Am evadat din lunga noapte
Şi am primit iertarea Sa.

Şi, iată cum mi-a fost răsplata,
Din clipa-n care L-am iubit,
Pe nume m-a strigat chiar Tata,
De-atunci nu ne-am mai despărţit.

elena marin alexe

Visul sufletului

E ploaia ursuză de-mi plânge privirea,
pe filele vechi surâde iubirea,
am crucea în mine, mă doare apusul,
citesc printre rânduri să aflu răspunsul.

Tristeţea-i la uşă, încearcă să bată,
pe haina cea albă hlizeşte o pată,
n-am apă destulă, dar plouă afară
şi uşa-i deschisă, o spăl până-n seară.

Cu palmele ude, murate de ploaie,
mă-ntorc amorţită la mine-n odaie,
tăcerea-i stăpână, doar cartea vorbeşte,
Ei, hai, - Nu te teme, Isus te iubeşte!

- Priveşte spre ceruri, căci norul dispare,
azi plouă în suflet, iar mâine e soare,
ţi-s braţele slabe şi inima frântă,
dar sufletu-n taină se roagă şi cântă.

Mai dau înc-o filă din cartea străveche
şi-un murmur de slavă, suav, nepereche,
mă-nvăluie-n noapte, din somn mă trezeşte,
şoptesc printre lacrimi: Ce mult mă iubeşte!

Coşuleţul cu mere de aur..

Zilele astea, de când trecem prin coduri care de care mai colorate, de ninsori si vreme rea, ma întreb, oare câţi români, creştini, şi-au cerut iertare pentru ofensa pe care o aduc lui Dumnezeu prin traiul lor  nepotrivit pe care il duc, fără vreo teamă de urmări şi într-o stare de totală neascultare faţă de poruncile Sale? Vreţi să ştiţi care este părerea mea despre aceasta stare?
Cred că este răspunsul lui Dumnezeu la starea de pacat a românilor şi nu numai. Pacatul oamenilor a atins cote alarmante prin: hoţii, incest, viclenie, criminalitate, homosexualitate, ura, violuri, minciună etc. şi totală indiferenţă faţă de divinitatea lui Dumnezeu.Cum să ne mai facă El bine?

Avem tendinţa să dăm vina pe vreme, autorităţi, sau pe orice persoană, în afară de noi, dar uităm că vina, pentru ce ni se întâmplă, este de cele mai multe ori atat de aproape, că nu reuşim s-o vedem...adică în noi.Vă invit dragii mei, să aruncăm o privire în adâncul fiinţei noastre şi să ne rugăm pentru iertare. El este bun şi credincios şi ne v-a asculta, îndepărtând urgia din ţara noastră.

Gânduri- elena marin alexe

Dragostea ...în derizoriu?

În ultima vreme, se discută în diverse moduri, despre Dragostea lui Dumnezeu. Cei mai mulţi spun, că Dumnezeu este aşa de bun, încât ne va ierta pe toţi şi ne va primi în raiul Său,caci El este Dragoste şi în bunătatea Lui nu poate să fie decât iertător cu păcătoşii.

Până la un punct cei ce susţin asta, au dreptate.Da, Dumnezeu este Dragoste, însă El este şi Drept aşa că nu va face rabat de la poruncile Sale, oricât ne-am dori unii dintre noi.Şi, El este Sfânt, iar ochii Lui nu pot privi faptele murdare ale omului care se lăfăie în destrăbălare după pofta inimii. Nu putem crede că avem dreptul să facem ce dorim....adică să încălcam legea Lui şi să sperăm că vom intra în odihnă  alături de sfinţi şi de toţi semenii noştri care se străduiesc să ducă o viaţă în Adevărul Lui.

Cum ar putea să stea în cer, un om care a trăit frumos, cu teamă şi respect faţă de Dumnezeu şi de cel de lângă el,alături de un om care a sfidat toată viaţa sfiinţenia şi pacea făcând doar ce vrea inima lui, la voia întâmplării,în pofida voinţei divine? Unde ar mai fi atunci Adevarul dumnezeiesc?

Dumnezeu nu s-a schimbat, El este acelaşi, ieri şi azi şi în veci, spune Biblia. Păi atunci dacă din pricina păcatelor Şi-a pedepsit poporul ales, pe evrei, împrăştiindu-i în toată lumea , lăsându-i pradă morţii printre toate popoarele, cu cât mai mult ne va pedepsi pe noi? 

Va îndemn să citiţi Biblia din scoarţă-n scoarţă şi apoi bazaţi pe Cuvânt să vă faceţă o idee personală despre Dragostea şi Bunătatea lui Dumnezeu. Afirmaţia multora de gen: ei, unde va merge toată lumea voi merge şi eu, este eronată total. El este neântrecut în bunătate, El iartă, El miluieşte, El mântuieşte, doar pe acei care ii cer personal acest lucru, care se rup de păcat şi care nu mai săvârşesc răul cu voia. Mântuirea o poate primi orice om doar în timpul vieţii lui pământeşti, dacă îşi doreşte asta. Atunci viaţa i se schimbă, devine mai bun, mai cinstit, mai iubitor de bine, de oameni, mai iertător, mai modest, mai plin de milă faţă de cel de lângă el şi nu în ultimul rând mai iubitor de adevăr şi de Dumnezeu, Dacă ignoră jertfa Domnului Isus şi viaţa lui se rupe fără să apeleze la ajutorul divin şi adoarme în păcat fără să fi primit iertarea divină, va fi un suflet pierdut pe veşnicie.

Să nu bagatelizăm Dragostea dumnezeiască.Dacă avem aceasta dragoste în sufletele noastre, nu o putem duce în derizoriu. De reţinut un lucru: raiul este o răsplată, pe care o poţi primi ca pe un premiu, pentru o anumită atitudine de ascultare şi împlinire a voii Lui pe parcursul vieţii tale.

Romani cap.6 vers.20- 23.

Da, Dumnezeu este Dragoste, dar şi Adevăr.
Iar Biblia este adevărată!

elena marin alexe

Golgotha mea

Port taina-ncărcată de dor,
Sub ochiul din inimă plâns.
Fac haltă pe o geană de nor,
Pe-albastrul de cer necuprins.

Nelinişti şi frica nespuse,
Se-ascund prin cotloane şi gem.
Prea multe speranţe distruse
Mă-ndeamnă din nou să Te chem.

La poalele dealului sumbru,
Îmi duc azi al lanţului gând.
Găsesc tot alaiul lugubru,
În jalea din mine plângănd.

Sub cruce m-aşez chinuită,
Trişti ochii mei cată în sus
Şi-o nouă nădejde se-agită,
Şoptind, Il implor pe Isus:

-De vrei, ştiu că poţi împăcarea
Cu Tatăl Prea sfânt să-mi aduci.
Căci sufletu-mi cere iertarea,
Isuse, sa vii să-l ridici.

Abia se zăreşte speranţa,
De tot ce se-ntâmplă în jur,
Nori negri întunecă viaţa,
Azi totul devine obscur.

Mai lasă-Ţi cu milă iubirea
Să vindece plâns şi amar.

Îţi caut cu dor azi privirea
Şi urc prima treaptă de har.

elena marin alexe