Refugiul

Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:

Hai , mai rămâi...că poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea ingrijorată a prietenei:

-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine' și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă...Știu, există un loc de refugiu...unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul din Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.

Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.

La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.

-Ce faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti...eu am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:

-Hai cu mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...

Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?

-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...

-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?

-Sigur că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.

O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:

-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi...

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

Mi-e o silă de mă doare

Făcătură la tot pasul,
Prea multă disimulare,
De-atâta făţărnicie
Mi-e o silă, de mă doare!

Când văd linguşeli pe faţă
Mă întreb ce-i asta oare?
N-am cuvinte, sunt blocată,
Mi-e o silă, de mă doare!

Uneori din complezenţă
Zâmbesc unii, ce oroare,
Ii privesc, şi sunt mirată,
Mi-e o silă, de mă doare!

Cum pot oare să mimeze
Mă întreb cu-nfiorare?
N-au ruşine, însă mie
Mi-e o silă, de mă doare!

Când e falsă-mbrăţişarea,
Devine dezgustătoare,
Fiindcă nu pot să mă apăr,
Mi-e o silă, de mă doare!

Văd mereu ipocrizia,
Înmulţindu-se sub soare,
Cred că lumea o ia razna,
Mi-e o silă, de mă doare!

Teatru ieftin, măşti căzute,
La inimă dau eroare.
Mă cutremură minciuna,
Mi-e o silă, de mă doare!

elena marin alexe

Surpriza

   

Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie.  Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
 
        Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei  fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând  - Nights In White Satin  până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau  fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.

        Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
       - Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură  repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind  copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii  respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.

        A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun,  fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
       Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare  se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o  mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
        Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
      - Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa  bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
            - Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
      - Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
     - Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
     - Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
      Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri  în faţa unei case ce purta numărul 8.
      - Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând  la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu  putea fi adevărat ce vedea.
          O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
        - Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
       Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
       Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?

     - Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
      Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost.  După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.

       Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul  cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
      - Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
      -Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !

elena marin alexe - Nuvele

La margine de absolut...

motto - La margine de absolut
zăceam tăcută ca pământul
doar inima se sfâşia
şi-n remuşcări murea cuvântul

De când m-am întâlnit cu Tine
la margine de absolut,
am înţeles marea-Ţi iubire
ce-o ai pentru un chip de lut.

Am priceput că mâna sacră,
m-a frământat, m-a modelat
cu dragoste şi bucurie,
să fiu o fiică de-mpărat

Dar n-am rămas în ascultare
la umbra Celui Prea Înalt,
am alergat înflăcărată
pe drumul scris de celălalt...

Degeaba glasul Tău Isuse
pe negre căi m-a tot strigat,
eram atât de fascinată,
fără regret, Te-am alungat.

Perfid era necunoscutul,
ce-şi etala în faţa mea
comorile  născute-n  fiere,
ce inima ademenea.

Mă scufundam în ceaţa vieţii,
alunecând mereu mai jos,
cu faţa către iad adesea
tot mai departe de Hristos.

Până-ntr-o zi când neputinţa
m-a azvârlit în faţa Ta,
am implorat cu vocea-n lacrimi,
căci aşteptam osânda grea.

Din şoapte îngăimate-n taină
Ai înteles cât mă căiesc
şi-am auzit din înălţime,
un glas spunându-mi, Te iubesc!

- Eşti fiica mea şi pentru tine
                      pe cruce trupul mi-am întins,                    
vino în braţele-mi, priveşte,
prin mine moartea ai învins!

Aşa mi-ai spus şi cu iubire
m-ai cufundat în sânge sfânt
care s-a scurs de pe Golgota
şi-a înfrăţit cer cu pământ.

La cruce am fost vindecată,
iar asta n-am s-o uit nicicând,
dar nici măreţul har în care
Tu mi-ai cuprins suflet şi gând.

Supusă planurilor Tale,
făr-de cârtire am s-aştept
măreaţa zi a revenirii,
Isuse, să mă strângi la piept.

Elena M . Alexe