Somnul rugăciunii...naşte monştri

“Iisus este într-o grădină, dar nu este a deliciilor, cum a fost cea a primului Adam, în care el s-a pierdut, şi în felul ăsta a pierdut tot genul uman, ci într-una a supliciilor, în care El s-a salvat şi-n felul ăsta a salvat tot genul uman. El trăieşte această suferinţă şi acest abandon în toată oroarea nopţii. Iisus caută companie şi caută reconfort din partea oamenilor. Asta e unic în toată viaţa, mi se pare, dar El nu găseşte nici un sprijin, pentru că discipolii Săi dorm.”
Şi acum urmează unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au scris vreodată: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.”
Simţiţi progresia. Iisus se roagă pe Munte, discipolii dorm, atâta lucru v-am rugat, să staţi cu Mine, şi voi dormiţi?, apoi se întoarce, El ştie că va muri, şi moartea e îngrozitoare, El este om şi ştie că nu e doar aşa – Zeus care s-a făcut lebădă şi apoi se întoarce, nu, El este om şi asumă acest lucru până la capăt, este totul, suferinţa, predestinarea şi abandonul. Pascal, în rugăciune fiind, scrie: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.” (fragment din conferinţă)

H.Patapievici

Dacă am fi mai atenţi la viaţa noastră, dacă vegherea şi rugăciunea "la timp şi ne la timp" ar sta la baza atitudinii de creştin autentic, atunci nu ar mai fi devieri de la calea adevărului. Dacă oamenii şi-ar spune adevărul unii altora, ar ocoli planurile celui rău. De ce nu facem asta? Fiecare poate să răspundă în dreptul său. Avalanşa dispreţului şi a vorbelor urâte care nu se mai termină ci continuă asupra pastorului Ianovici, mă face să dau dreptate iarăşi  cuvântului biblic: Dragostea celor mai mulţi se va răci. Primesc în continuare mesaje anonime în care unii aleg să-şi arunce frustrările şi ura asupra oricui ar susţine nevinovăţia lui F.Ianovici. O fac fără pic de ruşine. Dumnezeu să-i ierte.
Eu pot să spun doar atât: că aşa egoism, gelozie, răutate, invidie, aviditate de a bârfi, cum se vede azi printre cei ce-şi spun creştini,  nu ştiu să mai fi întâlnit pe tot parcursul vieţii mele de şasezeci şi patru de ani. Unii dintre noi au uitat complet că suntem trecători ca iarba de pe câmp, care azi este şi mâine n-o mai vezi. Suntem labili şi ne lăsăm luaţi de vânturi încoace şi încolo. Mă întreb unde ne sunt rădăcinile? Unde-i ţelul nostru? Hristos a abolit într-un fel cele zece porunci , sau mai bine spus, le-a condensat lăsându-le sub ochii noştri în Ev. Matei 22:
37. Isus i-a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau."
38. Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca.
39. Iar a doua, asemenea ei, este: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." 

Poate dacă ne-am ancora mai mult în veghere şi rugăciune am putea discerne mai lesne între bine şi rău, dar n-o facem. Mândria că suntem copiii lui Dumnezeu ne orbeşte spiritual şi o luăm razna, cum ar fi spus tatăl meu, într-un limbaj mai arhaic. Dumnezeu este dragoste şi n-ar trebui să uităm asta nici o clipă. Aşa că se cere o concluzie: Dacă despre mine nu aş divulga vorbe urâte, de ce s-o fac în pofida aproapelui meu, mai ales că nu cunosc temeinicitatea acestora. Încă mai sper că se vor linişti apele şi vorbele de ocară aruncate asupra unora şi a altora. Dacă am scris câte ceva şi dacă cineva s-a simţit lezat de cuvintele mele, îmi pare rău.Nu am intenţionat asta. Am intrat într-un carusel al răutăţii, fără să-mi doresc asta.
Mă doare toată această uriciune a vorbelor care au inflamat internetul şi continuă să arunce în derizoriu lucrarea lui Dumnezeu.

Haideţi să nu uităm preţiosul îndemn biblic.Rugaţi-vă neîncetat.

elena marin alexe

Hoinara

Hoinară sunt şi port cuvinte
În buzunarul de la piept,
De-o viaţă te caut pe Tine
Şi mă grăbesc, nu vreau s-aştept.

Ca mierea dintr-un fagur dulce
Pe buze-mi torni al Tău cuvânt,
Mă laşi să sorb din apa vie,
Prieten drag, Isuse sfânt.

Pe inimă mi-ai scris iubire,
Prin legământ m-ai înnoit,
M-ai vindecat de necredinţă,
Dintotdeauna m-ai iubit.

Prin părul meu se joacă iarna
Şi pasul schioapă-tă mereu,
Dar ştiu că drumul înspre casă
Cu Tine nu-i atât de greu.

Prin ochii mei trecut-au toamne,
Vântoase reci şi multe ploi,
Dar mi-ai rămas mereu aproape
Pe drum am mers noi amândoi.

elena marin alexe

Surpriza

   

Coborî din taxi şi intră pe aleea dintre blocuri. Era nerăbdătoare să-i citească uimirea în priviri, căci nu venise niciodată la ea fără invitaţie.  Nu obişnuia să facă surprize, sau mai bine zis se temea de acest lucru. Ajunsă la intrarea în bloc inima prinse a-i bate mai repede fără nici un motiv. Panicată îşi duse mâna la piept şi-l apăsă cu putere. Se sprijini de zidul cenuşiu să-şi tragă respiraţia. Oare nu a greşit venind neanunţată? Dacă fiica ei va socoti inoportună această vizită? Gândul îi fugi spre o amintire care i se desfăşură ciudat de real prin faţa ochilor.
 
        Îl cunoscuse într-o seară de vară, când ziua îşi lua rămas bun de la oraş şi prinsese să alerge pe coline urcând în întâmpinarea amurgului. A aflat mai târziu cum a fost aleasă din grupul gălăgios al celor trei  fete cu care ieşise la plimbare în acea seară. Costinel, aşa îl chema, o plăcuse pe ea, o creolă subţirică şi minionă. Înalt, cu plete blonde şi evazaţi ca majoritatea tinerilor din anii 70, adepţi ai curentului flower power, era adorat de multe fete. Faptul că ochii lui albaştri ca cerul s-au oprit asupra ei, i-a umplut inima de fericire şi mândrie. A fost dragoste la prima vedere, căci din acea seară când parcă tot cerul sărbătorea scăldat în reflexe aurii, au rămas prieteni de nedespărţit. Ambii adorau muzica bună. Ziua lor începea adeseori cu Deep Purple - Child in Time. Aretha Franklin,Creedence Clearwater Revival, Moody Blues sau Joe Dassin şi mulţi alţii erau pe lista de preferinţe. Nu mai spun de Queen, de care erau amândoi îndrăgostiţi. De multe ori mergeau la câte o terasă sau la restaurantul lor preferat - Dumbrava. Sticla de vin era doar un pretext pentru a dansa şi a fi alături de prietenii care se adunau la masa lor. Când programul se încheia, plecau cu toţii şi se opreau în vreun parc unde ascultau muzică la radiocasetofonul ei, Phillips, o sculă foarte rară în România acelor ani.Se aşezau în cerc pe iarbă şi stăteau la taclale, ascultând  - Nights In White Satin  până aproape de zori. Lunile au trecut în goană, iar ei trăiau  fiecare zi cu pasiune, de parcă fiecare zi ar fi fost ultima..şi nu voiau să piardă timp departe unul de altul. Se iubeau cu pasiunea celor tineri şi fără griji.

        Simţi că cineva o priveşte lung şi îşi ridică cu greutate capul. Doi copii, o fetiţă şi un băieţel o priveau, dar nu îndrăzneau s-o întrebe nimic. Cuprinsă de slăbiciune se aşeză pe banca de la intrarea în blocul pe cît de înalt, pe atât de tăcut. Auzi lângă ea o voce subţirică:
       - Tanti, sunteţi bolnavă, vreţi să vă aduc puţină apă? Făcu semn afirmativ din cap, iar fetiţa se strecură  repede în scara blocului şi, după câteva clipe, apăru cu un pahar plin cu apă, dar purtând pe el urme albe. Înţelese că micuţa era singură acasă şi o servise cu paharul din care îşi băuse laptele de dimineaţă. Îl luă, privind  copilul cu un zâmbet înflorit în colţul gurii. Bău pe nerăsuflate şi îl întinse fetiţei, mulţumind. Se rezemă de spătarul băncii  respiră adânc, apoi îşi prinse capul în palme, lăsându-se pradă gândurilor.

        A fost cea mai frumoasă toamnă şi cea mai scurtă, deşi ar fi vrut să nu se mai termine niciodată. S-au căsătorit aproape de Crăciun,  fără binecuvântarea părinţilor, iar martori le-au fost cei mai buni prieteni din grupul lor numit ”Ultimii oameni”.Nici acum nu ştie exact de ce şi-au atribuit acest nume. Săptămânal dădeau câte o petrecere doar pentru prietenii apropiaţi, pe lângă care se mai strecurau şi câţiva intruşi sau mai bine zis intruse pline de curiozitate, să ştie ce anume îi lega pe cei din grup. Oricine venea nou încercând să se apropie de ei, erau testaţi cu o întrebare simplă, foarte simplă: Care sunt cele 7 minuni ale lumii? După o oră plecau la fel de confuze precum veniseră, căci la mijloc nu era nici un secret, ci doar o prietenie frumoasă a celor patru perechi de tineri, care iubeau muzica bună şi cartea şi care aveau o relaţie frumoasă bazată pe dragoste.
       Dar într-o zi el a fost mutat în interes de serviciu într-un mare oraş din vestul ţării şi atunci parcă ceva se frânse în sufletul ei. Distanţa era prea mare, iar ea rămase sub povara necruţătoare a dorului aproape opt luni. Simţi că nu mai poate continua şi hotărî să plece la el să-i facă o surpriză. Era nerăbdătoare, dar fericită, la gândul că îl va revedea şi liniştea i se va odihni la piept, după atâtea luni încărcate de cenuşiu în lipsa lui.Timpul rămas până la plecare  se scurgea nemilos de greu, de parcă era contra dorinţei arzătoare ce o  mistuia zi şi noapte fără răgaz. Gândurile i se agăţau dureros de cele patru puncte cardinale ale inimii şi cutreierau amintirile aduse la timpul prezent.
        Când piciorul atinse platforma peronului se lăsă condusă de vraja cu care luna o întâmpina, parcă bucurându-se alături de ea. Îi făcu un semn complice cu ochiul şi urcă în primul taxi, spunând:
      - Pe Sabinelor 8, vă rog. Dacă se poate mai repede, v-aş fi recunoscătoare! Înţelegător, taximetristul, un tip bonom, zâmbi pe sub mustaţa  bine îngrijită şi acceleră, iar maşina o zbughi în noapte. La radio, vocea inconfundabilă a Margaretei Pâslaru, dădea nopţii un ton melancolic, pe care inima ei îl respinse repede
            - Trandafirii tăi s-au vestejit în glastră...Vremea a trecut, tu m-ai uitat de mult..Nu uit mi-ai dat odată...Un buchet şi un sărut...
      - Vă aşteaptă, aşa-i, întrebă taximetristul? Mare bucurie când oamenii care se iubesc, se caută şi dau de-o parte barierele, mai spuse el zâmbind.
     - Nu, nu mă aşteaptă, nici nu ştie că vin. Vreau să-i fac o surpriză, răspunse fata privind reclamele luminoase din vitrinele mari, aşa cum la ea în micul orăşel nu mai văzuse niciodată. Fu întreruptă din visare de remarca şoferului:
     - Să dea Domnul să fie plăcută surpriza, domnişoară, să nu paţi ca mine, Doamne feri!
      Privi în oglindă şi observă cum chipul celui de la volan devenise palid şi se sperie puţin. Între ei se aşternu tăcerea, iar după câteva minute maşina se opri  în faţa unei case ce purta numărul 8.
      - Să vă aştept, domnişoară, dacă nu-i nimeni acasă, ce faceţi? Ea refuză, politicos,plăti cursa şi mulţumi, coborând  la fel de grăbită, pe cât se urcase la gară. Poarta se deschise cu un uşor scârţâit şi inima începu să-i bată cu putere de parcă alergase la maraton. Aproape că nu mai respira de emoţia revederii. Când păşi în holul lung, cam întunecos, luminat doar de o lampă de veghe aşa cum avea şi ea acasă, avu sentimentul că timpul s-a oprit în loc. Deschise uşa încet şi pipăi cu degetele după comutator, zâmbind în sinea ei cu mulţumire. Becul cuprinse camera într-o baie lăptoasă de lumină şi surprinsă încremeni pe loc. Crezu că oboseala este de vină şi se frecă la ochi, continuând să privească scena care se lăbărţa în faţa ochilor ei, schimonosindu-se, micşorându-se şi mărindu-se consecutiv, zgâriindu-i retina. Nu, nu  putea fi adevărat ce vedea.
          O „ea” cu păr scurt, de un blond incert, adormită pe braţele lui, respira uşor. El îşi lăsase o mână într-un gest de ocrotire pe tâmpla ei, în timp ce mici broboane de sudoare i se prelingeau de pe frunte... Îl privea şi totuşi nu accepta, nu putea să creadă că ce vede este real. Parcă simţindu-se privit, el deschise ochii şi rămase la fel de confuz. Privirile lor se prinseră într-un duel fierbinte dar mut. Îi ţintuia tăcerea şi lacrimile care prinseră s-o ia la vale, unindu-le confuzia şi durerea unei clipe care se transforma sub ochii lor într-o veşnicie stearpă.
        - Îmi pare aşa de rău... că am deranjat. Of, Doamne, cât de rău îmi pare, este deja trecut de doişpe noaptea... nici nu ştii cât regret, dragul meu..Doamne ce-am făcut?...Plec imediat!
       Atât a putut să îngaime, căci îşi simţea limba amorţită de durere, de cât şi-a strâns-o între dinţi să nu ţipe, să nu spună altceva.Trase uşa după ea încet, să nu facă zgomot şi ieşi afară. Măcar de-ar fi oprit taxiul, s-o aştepte. Era singură în acel oraş mare, doar luna o privea cu ochi întrebători şi, văzând-o tristă, îi ţinu companie până la gară pe străzile mute ca şi ea...
       Când urcă iar în trenul ce urma s-o ducă spre casă, mai rămase cu un singur gând care, devenit obsesiv, o sufoca: Surpriză... La ce bun? Surpriza este bucurie, farsă, sau greşeală de neiertat?

     - Tanti, mai vreţi puţină apă sau poate o pastilă, căci şi mami bea pastilă când este bolnavă?
      Ridică încet capul. Fetiţa de mai-nainte stătea lângă bancă şi o privea întrebător. Îi zâmbi, mulţumindu-i cu un gest de alintare pe creştet, apoi îşi luă inima-n dinţi şi intră în bloc.De când fiica ei îşi cumpărase în sfârşit un apartament nou, nu o vizitase niciodată. Era mereu ocupată cu ceva sau nu se simţea aşa bine încât să se încumete la un drum lung. Trecuse destulă vreme, patruzeci de ani mai precis, de când păţania cu surpriza o lecuise pentru totdeauna şi nu mai îndrăznise de atunci să facă vreo bucurie cuiva drag, de teama ca nu cumva vizita să pice prost.  După multe frământări interioare hotărâse această vizită neanunţată, în speranţa că va fi o bucurie pentru cei dragi.

       Sună la uşă cu degetul tremurând şi aşteptă emoţionată. Când fiica ei o întâmpină în prag, uimită şi cu chipul radiind de bucurie, o prinse setea de parcă tot pieptul îi luase foc. Ceru un pahar cu apă, dar nu reuşi să-l ducă la gură. Zgomotul  cioburilor pe gresie o trezi ca dintr-un coşmar. Se simţi ruşinată, şi vinovată atunci când două braţe o învăluiră cu dragoste şi obrazul i se îmbujoră sub pupături.
      - Lasă, mămico, lasă, cioburile aduc noroc la casă nouă, nu-i nimic... Fii liniştită. Doamne, ce surpriză frumoasă ne-ai făcut.. ce bine că ai venit, mămico, ce bucuroşi or să fie copiii !
      -Scularea...babauri, haideţi că a venit Miki !

elena marin alexe - Nuvele

Soră cu risipitorul

Sunt soră cu risipitorul
Pe-ntunecatele cărări.
Sau unde-si cerne apa norul
Prin toate cele patru zări.

Am rătăcit pe cheiuri moarte,
Cu viaţa am făcut negoţ
De dimineaţă până-n noapte,
Am stat alăturea de-un hoţ.

Mi-am cheltuit în van averea
Fără să-mi pese de.al meu trai,
Nesocotindu-I planul, vrerea,
Mi-am murdărit frumosul strai.

M-am afundat în întuneric,
Cu mine am făcut rabat,
Nu mai zăream nimic feeric
Pe meandrele unde-am umblat.

Amarul mi se părea dulce
Şi patima mă-ncovoia,
Durerea nu voia să plece
Căci răul o înlănţuia

De inima-mi cu-n verşunare,
Iar eu simţeam că nu mai pot,
Prea ostenită de-alergare
Mă-mpleticeam într-un complot.

M-ademenea amăgitorul,
Mereu confuză îl urmam,
Cu umbra mă-nsoţeam şi norul,
Nimic în jur nu mai vedeam.

Am irosit comori de suflet,
S-a frânt în mine ce-a fost bun,
Talent, speranţă-n al meu umblet,
Gândeam doar cum să mă răzbun.

Si valul mă purta departe
De viaţă şi de Dumnezeu,
Dar m-a oprit din drum o carte
Şi-am înţeles cine sunt eu, 

Abia când am citit că viaţa
Mi-a mântuit prin sânge sfânt,
Că El  e veşnic dimineaţa
Ce a învins chiar din mormânt.

Am alungat frica de moarte
Când am privit spre Golgota,
Am evadat din lunga noapte
Şi am primit iertarea Sa.

Şi, iată cum mi-a fost răsplata,
Din clipa-n care L-am iubit,
Pe nume m-a strigat chiar Tata,
De-atunci nu ne-am mai despărţit.

elena marin alexe