Întrebări simple pentru C.C.P.

Conducerea cultului Penticostal  a întrecut orice normă a bunului simț creștinesc, dacă pot spune așa, căci sunt atât de bulversată, de... nu-mi mai găsesc cuvintele. De ce atâta ură și ranchiună? Este de neînțeles atitudinea agresivă a conducerii cultului față de pastorul Ianovici și nu numai, căci se răsfrânge și asupra noastră, care suntem copiii Dumnezeului Celui Viu. Îmi este rușine, mă simt încurcată căci nu știu ce să răspund unor prieteni din virtual, care mă întreabă ce se întâmplă la noi , la pocăiți. Mă întreb  și vă întreb, pe voi, cei din conducerea cultului: cui a folosit denigrarea publică a pastorului Ianovici ? A adus foloase lucrării lui Dumnezeu? S-a câștigat suflete pentru cer, sau asta nu va interesat deloc.

Sunt stupefiată de atitudinea lipsită de noimă a celor care se cred stăpâni absoluți peste bisericile creștine penticostale și mă întreb, nu numai eu, ci milioane de creștini, cum se poate încălca atât de flagrant statutul bisericii care stipulează clar că doar Adunarea Generală a Bisericii, poate stabili prin vot, pastorul coordonator, cât și ceilalți pastori, nicidecum Comitetul Executiv al Cultului. Deocamdată totul se află într-o nebuloasă și cred că ar fi timpul să se spună adevărul.

De ce în cazul Ianovici hotărârea nu a aparținut în primul rând bisericii Betel și comitetului acesteia?

De ce se încalcă voit aceste reguli?

Ce interese sunt la mijloc?

Ce influență are Ștefan Ivan și fiul său doritor de scaun, cine îi susține pe aceștia doi slujitori lipsiți de har, dar plini de frustrări? 

Există cineva din afară, atât de influent, care trimite fonduri bănești? Noi am aflat, dar așteptăm să spuneți voi.
De ce se vrea dispariția pastorului Florin Ianovici de la Betel și chiar... din virtual?
Cine i-a declarat război acestuia?
Pe lângă aceste întrebări am dori foarte mult să se spună cu ce a greșit pastorul Ianovici?
Nu știm motivele suspendării, căci tot ce s-a spus este difuz, neclar și menit să ducă în eroare.
Am trecut peste sărbătoarea sfântă a Învierii, dar lumină în cazul Ianovici tot nu s-a făcut. Obercăim, dar încă sperăm ca Duhul Sfânt să lucreze, să se facă lumină, să se spună, să se aducă probe, să știm de ce a fost înlăturat Florin Ianovici.
El, pastorul,  însuși a cerut asta. 

Faceți lumină domnilor de la conducerea cultului! Să ne temem de Dumnezeu și nu uitați slova care spune:

Grozav lucru este sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu!  Evrei 10:31

P.S. Sperând într-un răspuns clar și sincer, vă mulțumesc anticipat

elena marin alexe

Pe voi cine vă suspendă?

    A fost amânată ședința Comitetului Executiv, al Cultului Penticostal, pentru revizuirea suspendării Pastorului Florin Ianovici. De ce nu mă mir?

       O Doamne, dacă mai aveam ceva dubii în privința acestei stupide și răuvoitoare decizii de suspendare a pastorului Ianovici, iată că ele s-au spulberat luate de vântul ciudato-primăvăratic emanat acum de neserioasa conducere a cultului. Acest nociv comitet executiv se teme, așa tare, de o rezoluție decentă asupra erorii pe care a declanșat-o? Ce dilemă mai au, sau poate niscaiva temeri?

Toată creștinătatea din țară și dinafară a fost șocată de această suspendare, cu excepția câtorva lichele bolnave psihic, sau nepocăite, handicapate spiritual , invidioase pe munca și realizările pastorului. Adevărații credincioși din denominațiuni diverse, și-au pus întrebarea firească, de ce a fost necesară suspendarea pe timp de șase luni, dacă omului nu i s-a interzis accesul la Cina Domnului? Este aberant, nu are noimă și totuși pastorul a acceptat decizia, s-a smerit și numai sufletul lui știe gustul amarului suferit în această perioadă grea. Cu toții am așteptat eliberarea pastorului mazilit, sperând că Duhul lui Dumnezeu și dragostea Lui să atingă inimile celor din actuala conducere și să dea în sfârșit semnul de slobozire. Se pare însă, că Ianovici are dușmani puternici care nu vor să cedeze, iar satana are supuși loiali "sub acoperire".

 Domnul nostru a lăsat o poruncă sfântă: "Duceti-va în toata lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Ev. Marcu 16: 15  Unii au lipsă de discernământ și stopează planul de mântuire al oamenilor, prin faptul că prin sentința lor oarbă îl opresc pe pastorul Ianovici să predice evanghelia, deși timpul venirii Domnului Isus este iminent. Lucrarea Domnului este în suferință, datorită pierderii acestui slujitor plin de har și dăruire.

   Domnilor membri ai CECP !

În comunicatul vostru precedent ați scris că motivul suspendării ar fi că Ianovici a mințit și ați dat o sențință de suspendare pe șase luni. Acum poate că nu v-ați dat seama, dar voi înșivă ați păcălit, ați mințit o țară întreagă, deoarece veniți cu alt comunicat.Voi ați scris că suspendarea este pe timp de șase luni. De ce nu vă țineți cuvântul dat și nu umblați în Adevăr? Asta demonstrează lipsă de integritate dar și altele... La urma urmei, a nu-ți respecta promisiunile este tot un soi de amăgire, o minciună.

Pe voi, cei din Comitetul executiv, cine vă suspendă?

PS. Cei mai mulți dintre credincioși îl susținem în continuare pe pastorul F.Ianovici, prin mesajele noastre, prin post și rugăciuni. Dumnezeu este Calea, Adevărul și Viața. Fie ca sărbătoarea Învierii Domnului să aducă aer curat de pace și dragoste în Comitetul executiv al Cultului Penticostal și astfel bucuria noastră să fie deplină!

Dumnezeu este DRAGOSTE!

Despre har cu pastorul Daniel Cocar

Sunt atîția creștini care se „zbenguie și desfată” în răzbunarea, dreptatea și mînia lui Dumnezeu. Ei sunt consumatori ai plăcerii de-a vedea aplicată pedeapsa lui Dumnezeu asupra altora (nu asupra lor). Sunt focalizați pe pedeapsă și dreptate și numai despre ea ar vorbi. Fața lor se îmbujorează doar atunci cînd aud că cineva a fost „pedepsit” de Dumnezeu. Ei vor doar dreptate și răzbunare, foc, pucioasă și iad, uitînd că dacă Domnul s-ar comporta după cum ar vrea ei, primii care ar ajunge în iad și ar avea parte de răzbunarea lui Dumnezeu, ar fi tocmai … ei
.
Ar păți ca sora Marta (Luca 10:38-42), care ar fi așteptat ca Maria să fie mustrată de Isus, dar cînd colo, tocmai ea, (imaginați-vă), a fost mustrată de Domnul!
Noi însă să fim ca Domnul Isus și să ne concentrăm pe ceea ce Domnul se concentrează: pe Bunătatea lui Dumnezeu. Să ne concentrăm pe vindecare, pe ridicare, pe încurajare, pe eliberare, pe restaurare și pe … salvare. 

Vă invit în Atelierul de reparat oameni :
https://cocardaniel.wordpress.com/2017/01/28/harul-teologia-omiterii/ 

  Deseori mă furişez  în Atelierul de reparat oameni, blogul lui Daniel Cocar, să mai sorb o gură de aer proaspăt. Îl ştiu de prin 2000, de când păstorea biserica Golgota din oraşul de pe Bega. M-a uimit faptul că biserica era arhiplină şi dimineaţa se ţineau două servicii ca să poată intra toţi membri, biserica fiind neîncăpătoare.   
-Bine aţi venit la Golgota, aşa eram întâmpinaţi duminica dimineaţă de pastorul  Cocar, care ne zâmbea şi ne vorbea într-un limbaj uman şi duhovnicesc fără ...coada limbii de lemn atât de uzitată de majoritatea .. Pe fundalul bisericii trona o cruce mare pe care era depus steagul României. Mi-a plăcut mult asta. Era ca o chemare la pocăinţă a întregii ţări. La rugăciune se aprindea focul Duhului sfânt şi pentru prima dată într-o biserică baptistă am auzit Aleluia... S-a luptat mult să mărească spaţiul bisericii şi ...după atâta trudă, când totul a fost realizat, conducerea cultului l-a mazilit invocând o vină mai veche. Eh, ce să spun...decât că Dumnezeu să-i ierte pe cei care se consideră fără păcat.
Acum îi urmăresc cu mare interes blogul şi azi m-am gândit să vi-l împărtăşesc ca să vă înfruptaţi  şi voi prieteni din slova biblică explicată de Daniel Cocar, pe înţelesul tuturor.

elena marin alexe

Somnul rugăciunii...naşte monştri

“Iisus este într-o grădină, dar nu este a deliciilor, cum a fost cea a primului Adam, în care el s-a pierdut, şi în felul ăsta a pierdut tot genul uman, ci într-una a supliciilor, în care El s-a salvat şi-n felul ăsta a salvat tot genul uman. El trăieşte această suferinţă şi acest abandon în toată oroarea nopţii. Iisus caută companie şi caută reconfort din partea oamenilor. Asta e unic în toată viaţa, mi se pare, dar El nu găseşte nici un sprijin, pentru că discipolii Săi dorm.”
Şi acum urmează unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au scris vreodată: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.”
Simţiţi progresia. Iisus se roagă pe Munte, discipolii dorm, atâta lucru v-am rugat, să staţi cu Mine, şi voi dormiţi?, apoi se întoarce, El ştie că va muri, şi moartea e îngrozitoare, El este om şi ştie că nu e doar aşa – Zeus care s-a făcut lebădă şi apoi se întoarce, nu, El este om şi asumă acest lucru până la capăt, este totul, suferinţa, predestinarea şi abandonul. Pascal, în rugăciune fiind, scrie: “Iisus va fi în agonie până la sfârşitul lumii. Nu trebuie să dormim în tot acest timp.” (fragment din conferinţă)

H.Patapievici

Dacă am fi mai atenţi la viaţa noastră, dacă vegherea şi rugăciunea "la timp şi ne la timp" ar sta la baza atitudinii de creştin autentic, atunci nu ar mai fi devieri de la calea adevărului. Dacă oamenii şi-ar spune adevărul unii altora, ar ocoli planurile celui rău. De ce nu facem asta? Fiecare poate să răspundă în dreptul său. Avalanşa dispreţului şi a vorbelor urâte care nu se mai termină ci continuă asupra pastorului Ianovici, mă face să dau dreptate iarăşi  cuvântului biblic: Dragostea celor mai mulţi se va răci. Primesc în continuare mesaje anonime în care unii aleg să-şi arunce frustrările şi ura asupra oricui ar susţine nevinovăţia lui F.Ianovici. O fac fără pic de ruşine. Dumnezeu să-i ierte.
Eu pot să spun doar atât: că aşa egoism, gelozie, răutate, invidie, aviditate de a bârfi, cum se vede azi printre cei ce-şi spun creştini,  nu ştiu să mai fi întâlnit pe tot parcursul vieţii mele de şasezeci şi patru de ani. Unii dintre noi au uitat complet că suntem trecători ca iarba de pe câmp, care azi este şi mâine n-o mai vezi. Suntem labili şi ne lăsăm luaţi de vânturi încoace şi încolo. Mă întreb unde ne sunt rădăcinile? Unde-i ţelul nostru? Hristos a abolit într-un fel cele zece porunci , sau mai bine spus, le-a condensat lăsându-le sub ochii noştri în Ev. Matei 22:
37. Isus i-a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau."
38. Aceasta este cea dintai si cea mai mare porunca.
39. Iar a doua, asemenea ei, este: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti." 

Poate dacă ne-am ancora mai mult în veghere şi rugăciune am putea discerne mai lesne între bine şi rău, dar n-o facem. Mândria că suntem copiii lui Dumnezeu ne orbeşte spiritual şi o luăm razna, cum ar fi spus tatăl meu, într-un limbaj mai arhaic. Dumnezeu este dragoste şi n-ar trebui să uităm asta nici o clipă. Aşa că se cere o concluzie: Dacă despre mine nu aş divulga vorbe urâte, de ce s-o fac în pofida aproapelui meu, mai ales că nu cunosc temeinicitatea acestora. Încă mai sper că se vor linişti apele şi vorbele de ocară aruncate asupra unora şi a altora. Dacă am scris câte ceva şi dacă cineva s-a simţit lezat de cuvintele mele, îmi pare rău.Nu am intenţionat asta. Am intrat într-un carusel al răutăţii, fără să-mi doresc asta.
Mă doare toată această uriciune a vorbelor care au inflamat internetul şi continuă să arunce în derizoriu lucrarea lui Dumnezeu.

Haideţi să nu uităm preţiosul îndemn biblic.Rugaţi-vă neîncetat.

elena marin alexe

Scrisoare deschisă către Ghiţa Ovidiu, Sf. Treime Galaţi

Încă aştept un răspuns de la dv.


Domnule Ovi



Cind ne-am văzut ultima oară în sept. 2004, într-o situaţie delicată pentru Betania, din Focşani ne-aţi spus aşa:
  -Peste un an vom vedea de partea cui este adevărul. Dacă lucrarea va lua amploare, înseamnă că eu am avut dreptate, dacă nu ...Se va vedea.

Am lăsat să treacă nu un an, ci 10 încheiaţi şi daţi-mi voie să vă întreb, acum, în 2015, dacă aveţi curajul răspunderii, privind în urmă, dar şi în prezent să spuneţi deschis, de partea cui a fost adevărul? Ştiţi, de ce s-a distrus aproare totul? Pentru-că aţi zidit pe nisip şi chiar pe nisipuri mişcătoare...Ştiţi bine la ce mă refer, domnule Ghiţă, Ovi! Nu v-a păsat prea mult. Aveaţi interese şi preferinţe proprii - Tonică, Luminiţa, Danţuş.
Cred că ştiţi ce viziune asupra vieţii are acum,discipolul dv. preferat, care se ocupa de catiheză, dar avea şi sarcina să frângă pâinea, Luminiţa Obreja, nu? Dacă nu ştiţi ceea ce mă cam îndoiesc intraţi pe pagina ei de facebook, să vedeţi cât de interesată este de orice, în afară de mântuirea ei, cum ar fi:  Studiul Conştiinţei Cuantice,
http://www.gammainstitute.ro/ro/blog/sas-curs-de-transformare-mentala-si-activare-sinelui-0
Cei ce am plecat de la Betania, destul de mulţi, într-o disperare, debusolaţi, alungaţi de faptul că aţi fost părtinitor faţă de aroganţa şi mitocănia unui om bolnav, ca Emanuel Tonică,  dispreţul, îmgâmfarea şi minciunile lui Iulian Danţuş, ori purtarea neruşinată a Luminiţei Obreja, şi-au găsit refugiu în Dumnezeu şi braţe primitoare, pline de adevărată dragoste şi sfiinţenie. Excepţie fac câtiva, cum ar fi, Lidia Stănchescu, Dănuţ de la Odobeşti şi soţia lui, Vali şi alţii,  care au rătăcit cărarea, s-au pierdut pe drum ... Dar nu cred că vă mai interesează.
Pe mine mă doare, încă, starea incertă a Betaniei şi sper că lucrurile vor lua o altă turnură, dacă se va ocupa de "ea" un  om cu har, cu MILĂ ŞI DRAGOSTE, dar şi responsabilitate în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Aş vrea să vă întreb ceva:
- Nu vă mustră conştiinţa? Vă temeţi cât de cât de Dumnezeu, ca să vă cereţi iertare de la cei ce au avut de suferit din pricina  indolenţei a nevegherii şi a părtinirii de care aţi dat dovadă? Dacă nu aveţi, atunci mi-e milă de dv.

PS. Aş fi putut să dau detalii asupra celor întâmplate, dar le ştiţi dv. foarte bine.Aş putea să scriu un roman pe acest subiect, dar nu ar fi încurajator pentru sufletul cititorilor. 
E trist bilanţul. Dintr-un locaş plin, au rămas doar câţiva, atât cât să-i numeri pe degete. Sunteţi mulţumit acum? V-am văzut recent într-o fotografie. Constat, că aţi slăbit şi fizic… 

Aştept un răspuns, sincer, de la dv. Adresa mea - ellylena@yahoo.com

Elena Marin Alexe

Liberă între zăbrele

Azi rămân nemişcată între zăbrelele vieţii deşi  îmi curg lacrimile în cupa mult prea plină a trecătoarei zile...

De o vreme parcă nimic nu-mi mai place...Ori eu am rămas statornică unor idealuri, ori într-adevăr lumea din jurul meu se deteriorează treptat dar sigur.

Unii numesc asta proces de civilizaţie...Eu rămân din ce în ce mai singură, deşi sunt o fire sociabilă şi foarte prietenoasă. Diferenţa dintre mine şi lumea înconjurătoare se adânceşte mereu şi îmi dă frisoane. A dispărut aproape complet, compasiunea, respectul, gratitudinea, credinţa în Dumnezeu,  dragostea, adevărul, îngăduinţa, recunoştinţa...

Lumea e invadată de flagelul minciunii, mediocrităţii, lăcomiei, mândriei, falsităţii, duşmăniei, necredinţei...

Mă doare indiferenţa umană faţă de frumos, artă, propriul suflet, prietenie, responsabilitate, carte...

.

Întrebarea mea zilnică este: Ce să fac Doamne? Pot oare să schimb ceva în jurul meu?

Elena M. Alexe

Drum cu obstacole

Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.

*

Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...

Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.
În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:
Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital

Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.

Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.
-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.

-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:

- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?

S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.

Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?

Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.

Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.

...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..

În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.

Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.

Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.

Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.

                                                                           *

Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.

Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!

O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 

Elena Marin Alexe