Se afișează postările cu eticheta ajutor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ajutor. Afișați toate postările

miercuri, 8 mai 2019

CUM AȘ PUTEA


Cum aș putea să mă despart de Tine,     
Când nimeni nu m-a mai iubit așa,
Încât să rabde crucea pentru mine,
Acolo sus pe culmea Golgota.    




Cum aș putea să nu- ți ascult chemarea,
Când Tu mi-ai frământat chipul de lut
Aidoma cu chipul Tău din ceruri,
Așa de mare cinste mi-ai făcut.

Cum as putea să nu Te cred Isuse,
Când tot ce mi-ai promis ai împlinit,
Din gura Ta răsare Adevărul
Și Dragostea cu care m- ai iubit.

Cum aș putea să mă ridic vreodată,
Din valul vieții când necazu-i greu,
De nu m-ai apuca chiar Tu de mână,
Tu, Cel Ce Ești, de-apururi Tatăl meu.

Cum aș putea să-alerg pe căi străine,
Prin întuneric, printre gropi și spini,
Unde pândesc ispitele și groaza
Cu răutate și cu ochi haini.

Cum aș putea să trec indiferentă
Pe lângă Cel ce-a stat îndurerat,
Împovărat de valul de păcate,
Urât de toți pe lemnul blestemat.

Cum aș putea vreodată să uit prețul
Pe care L- ai plătit că să trăiesc,
Căci port în mine doar o părticică
A harului divin dumnezeiesc.

Cum aș putea? Nu, n- aș putea o
Doamne,
Căci ai murit pe lemn și-ai înviat,
Ca eu să duc o viață- n fericire
Ai scris în dreptul meu că sunt iertat.

Cum aș putea să nu-mi doresc Isuse,
Mântuitor iubit, De dragul Tău,
O veșnicie pe cărări celeste,
Acolo unde Ești să fiu și eu.

elena marin alexe

joi, 25 ianuarie 2018

Refugiul


Rafalele vântului o făcură să grăbească pașii. Dorea să ajungă mai repede acasă, la adăpost de urgia de afară, care parcă nu mai contenea de câteva ceasuri bune. Beba, prietena ei , o grecoaică micuță , dar cu suflet mare se rugase de ea minute întregi:
Hai , mai rămâi...că poate se potolește vântul ăsta spurcat...haiii...cum să pleci acasă pe vremea asta? Să nu ți se întâmple ceva rău pe drum...cu durerea ta de cap, care te chinuie de câteva ore.Îi plăcură vorbele amicei, dar prefera să meargă acasă la ea. Acolo era refugiul ei și putea să se gândească în liniște la ultimile întâmplări care veniseră pe neașteptate și aproape că o striviseră...Abia ieșită în stradă , după câțiva pași, gândurile o copleșeau , o invăluiau , îi biciuiau inima. Auzi într-un târziu telefonul. Cu mâini febrile il scoase din buzunarul hainei și ...auzi vocea ingrijorată a prietenei:
-Sună-mă imediat cum ajungi acasă...să te știu la adăpost ... aș fi vrut să găsești adăpost pentru suflet în casa mea și măcar o vreme să uiți...în fine...ai grijă nu uita să te odihnești bine...Îngăimă...un da, nu uit, draga mea, și închise, oftând adânc. Își cernu amintirile:

Refugiu, scăpare, loc de adăpost, e locul spre care alerg, uneori doar cu gândul înfiripat în nemiloasele clipe de tensiune, cu care nu de putine ori mă confrunt pe parcursul vieții ăsteia.
Cand mă simt confuză, imi e tare greu să mă decid incotro să apuc, mai ales atunci cand gândurile și sentimentele devin din ce in ce mai contradictorii ca și acum când inima mea este contopita intr-o lupta chinuitoare cu propriul eu. Incerc să mă desprind de 'mine' și să scotocesc adânc in odaița intimă a ființei mele și vai câte lucruri, câte gânduri, câte sentimente aproape necunoscute mie, mă invadează brusc și ma fac să nu mă mai recunosc. Realizez repede că ma aflu într-un mare impas și incep să caut rezolvarea cea mai rapidă cu putință. Acum parcă e mai greu...ca niciodată. Nici vizita la buna prietenă nu a rezolvat nimic.
-
Ce bine ar fi, dacă aș avea un burete umed.....gândi cu voce tare, să sterg repede, tot ce nu-mi place, toate slăbiciunile care mă împiedică să văd lucrurile clar, așa cum sunt...In adancul fiintei mele, mă vreau învingătoare cu mine în primul rând, dar e o luptă grea, foarte grea, cea mai grea și oricât m-aș strădui, nu găsesc sprijin și refugiu perfect, să pot depăși în timp util toate temerile, toate nemulțumirile, toate greșelile și toate durerile, îndeosebi cele nespuse. Am căutat adăpost, sfaturi mângâiere, înțelegere, dar am gasit doar o timidă consolare de moment iar eu vreau ceva mai mult, mai absolut,să zic așa...ceva care să mă transforme într-un om puternic, să nu-mi mai plâng de milă...Știu, există un loc de refugiu...unic, la care orice om ar trebui să alerge mai înainte de a-și epuiza ultimile puteri...refugiul perfect...există Cineva care iubește necondiționat, care ascultă, dă cele mai bune sfaturi și eliberează sufletul de strânsoarea durerilor ...care cândva chiar si de pe cruce a absolvit talharul și i-a dat speranță...
Versetul din
Isaia, îi juca înaintea ochilor :Totus El suferintele noastre Le-a purtat si durerile noastre Le-a luat asupra Lui ...El, Domnul Cristos, Refugiul Absolut.
Oare mai sunt oameni care să bea tristețea ca pe apă, așa cuum o face ea? Copleșită de gânduri, în dialogul cu ea, nu observă că începuse viscolul. Vântul înghețat o lovea în față și usturimea o făcu să lăcrimeze. Mai avea puțin și va ajunge acasă, își spuse ca să prindă curaj.
La colțul străzii, învelită într-o pătură se clătina o măgâldeață.
-Ce faci aici copile...pe vremea asta...? Tu nu ai casă, părinți? Vru să treacă mai departe, grăbită de necazurile ei, dar vocea copilului o opri în loc:-Tanti...eu am numai mamă , dar...mama este bolnavă și nu avem pâine...poate ai mata ...scânci mogâldeața. ..Ceva se frânse în ea. Se apropie ce copil și văzu că dârdâia din tot corpul micuț și neajutorat. Înfășură pătura mai bine în jurul copilului și o împinse instinctiv înainte, spunându-i:
-Hai cu mine! Te rog ...hai, vedem noi ce facem...
Ajunseră repede. Desfăcu pătura de pe copil și atunci văzu că era o fetiță, îmbrăcată sumar, cu picioarele goale ...în niște încălțări prea mari pentru ea. O așeză pe canapea în bucătăria mică, dar primitoare. Dădu drumul la aragaz și puse ibricul de ceai. Îi puse fetiței dinainte o tăviță cu pișcoturi, ce mai rămăse de la sărbători și o căniță cu ceai. Nu trebui să o invite, căci micuța se repezi la dulciuri și se grăbi să sorbească din ceaiul cald.

-Cum te cheamă, micuțo?
-Florica, doamnă! Dar mama îmi spune Icuța...
-Am să-ți spun și eu tot Icuța, vrei?
-Sigur că vreau...vreau, dar mai aveți ceva să mănânc? De ieri nu am mai gustat nimic...nici mama...și o lacrimă se ivi la colțul ochilor micuței musafire. Ii umplu farfurioara cu biscuiți.
O privi hipnotizată câteva clipe, apoi se repezi la cămară. Într-o sacoșă îngrămădi de-a valma : făină, cârnați, slănină afumată, orez, o sticlă de lapte, una de uiei și cartofi. Căută prin dulapul de haine și scoase câteva lucrușoare cu care o înveșmântă pe copilă. Găsi și niște șosete de lână mai mici. Când să iasă pe ușa cu micuța, își aminti brusc:
-Mama ta are febră? Să iau cu mine niște medicamente, spuse și deschise la iuțeală un sertar de la comodă de unde își umplu buzunarele. Micuța o privea cu ochii mari și calzi...

Mergeau repede spre casa Icuței. Inima îi bătea năvalnic. Un zâmbet îi inflori pe chip. Găsise refugiul. Era ascuns în dragostea față de aproapele.

elena marin alexe

luni, 27 noiembrie 2017

Pentru tine, România mea

Dedicație pentru 1 Decembrie




Doamne câte vremuri te-au colindat, țara mea, dragă, prin ce avalanșe ai trecut și totuși ai rămas în picioare, legănându-ți fii. Se apropie ziua când te vom sărbători, când fiecare , de la copil, până la vârstnic, toți se vor gândi la tine și fiecare în felul său îți va ura de bine...
Aș vrea să chem peste tine Numele lui Dumnezeu, căci Scriptura spune:
daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele - il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara. “ 2Cronici 7:14

Singurul care mai poate să schimbe în bine soarta ta, Românie, dragă, este Dumnezeu, așa că mă alătur celor care cheamă Numele Domnului peste tine, Românie și cred că vei înflori dacă vei asculta de El. Voi arbora steagul pe care l-am cusut cu mâna mea și mă voi ruga pentru poporul român.
Dumnezeu să te binecuvânteze, ROMÂNIA, țara mea, dragă!
Dumnezeu să vă ocrotească și să vă binecuvânteze, dragii mei prieteni!

elena marin alexe

luni, 25 septembrie 2017

MAI LASĂ-MI DOAMNE


Mai lasă-mi, Doamne, inima să guste
în nopți de vară bucuria Ta,
Speranțe noi să-mi înflorească-n suflet,
s-adun putere, crucea a purta.

Mai lasă-mi, Doamne, frunzele pe ramuri
să cânte, sub arcușul multor seri,
Pe banca veche să adorm, sub stele,
adăpostită-n visul dulcei veri.

Mai lasă-mi, Doamne, colț de cer albastru,
să-mi scutur clipa adormită-n el,
Când lacrimi împăienjenesc privirea,
alungă-mi iute gândul cel rebel.

Mai lasă-mi, Doamne, zorii să răsară,
în dalbe dimineți să mă-nfășor,
Cuprinde-mă în Dragostea-Ți divină,
alungă întristări care mă dor...

elena marin alexe

vineri, 16 iunie 2017

ERAM ȘI PARCĂ NU ERAM EU


Parcă se făcea că mi-a alunecat piciorul
în marginea prăpastiei și hăul întunecos
a rânjit de neliniștea inimii mele
Ca un om beat m-am clătinat din adâncul ființei
dar nu m-am oprit să sorb din cupa amară
În zare defilau brazi înalți și mă chemau
să urc trepte diafane
O clipă am plâns
sub îmbrățișarea sufocantă a dezamăgirii
care îmi inundase poiana speranțelor mele
Apoi am auzit dulceața glasului Tău Doamne
strigându-mi numele
Eram și parcă nu mai eram eu
până mi-ai întins masa ospățului împărătesc
mi-ai uns capul cu undelemn
în semn de înaltă cinstire care obligă
atunci mi s-a făcut foame de Tine
de viață veșnică, de bucurie
M-am trezit urcând treptele

elena marin alexe

duminică, 9 aprilie 2017

El restaurează




Aripa zorilor m-a adus la poala crucii
am dorit ca lacrima mea
să fie prima rouă a dimineții
dar cu greu am mai găsit un loc
în marea de lacrimi care scălda piciorul crucii Lui.
Suspinurile mele s-au împletit
cu durerile îngenunchiate
am plâns până s-a topit inima în mine
apoi mi-am făcut o învelitoare din lacrimi
să-mi acopere duhul zdrobit.
El nu disprețuiește
El iartă, iubește fără margini.
alină și vindecă,
Restaurează pentru veșnicie.

elena marin alexe

miercuri, 20 aprilie 2016

În fiecare seară






În fiecare seară
mă dor dimineţile aşteptate până la ţipătul zorilor
pleoapele se zbat sub tainice mângâieri
ca un cerşetor la capătul podului rămân
aşteptându-Ţi mila Doamne
trecutele cărări mă ispitesc dar
port candela aprinsă şi drumul
se netezeşte sub privirile Tale

În fiecare seară
o mâna nevăzută îmi culcă inima în palma Ta
departe de lumea zbuciumată
visele mă poartă pe pajişti verzi
iar smalţul florilor îmi tiveşte ziua ce adoarme şi ea
în căuşul timpului ocrotit de clepsidră
unde nimic nu se termină
ci aleargă spre un nou început

elena marin alexe

luni, 2 noiembrie 2015

COLECTIV 30 Octombrie

        Ce voi scrie aici îmi asum cu seriozitate. Mă doare sufletul când scriu şi nu încetez să mă rog, ca orice creştin adevărat, pentru victimile incendiului din clubul Colectiv, care se zbat între viaţă şi moarte. 
Am certitudinea că şi lui Dumnezeu îi este milă de ei, căci şi rokerii sunt făpturile Lui.Cred că aici şi-au dat mâna mai mulţi factori, dar artizanul a fost diavolul, cel care a profitat la maxim de inconştienţa tinerilor şi de toate neregulile sistemului...dar şi de corupţia care macină ţara asta de multă vreme şi nimeni nu i-a nici o măsură.
Nu vreau să polemizez cu nimeni şi din start vă spun că şi eu am ascultat şi ascult Queen şi Freddie Mercury este vocea absolut cea mai bună din toate timpurile. Este părerea mea.
De când am internet de ceva ani, am mai citit şi m-am informat despre curentul rock. Citiţi şi voi aici şi vă lămuriţi singuri:  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Heavy_metal
Cu siguranţă veţi găsi motivul sau motivele pentru care biserica înfierează acest gen muzical. Părerea mea este că nu toată muzica rock este infectată de duhuri satanice....Dar nu pot să nu rămân pe gânduri....mai ales că ultimile evenimente m-au marcat, prin agresivitate, foarte mult.

Un lucru aş puncta şi anume: că ar trebui să înţelegem, noi creştinii că Dumnezeu a biruit lumea şi moartea nu prin război, chiar şi verbal, ci prin Dragostea cu care şi-a dat singurul Fiu, pentru-ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ioan 3:16.
Aşa că mă rog ca Dumnezeu să se atingă de inimile şi mintea şi trupul celor aflati în grea suferinţă, să ierte, să aline durerile lor şi durerile familiilor lor.
 "Pentru ca Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut"(Luca 19:10). 
Dacă şi voi credeţi asta haideţi să ne unim în rugăciune şi să mijlocim pentru cei care acum suferă dureri cumplite şi aşteaptă ajutor. Este datoria noastră a tuturor creştinilor indiferent de confesiune.

elena marin alexe

vineri, 9 octombrie 2015

Adevărul... lui Ivan Turbincă



       




        Sunt consternată de cei trei nemernici din Brăila şi nu pot să nu mă întreb:
- Oare aşa mult s-a denaturat natura umană? Oare  nu cumva se înmulţesc monştri de lângă noi? Nu cumva avem şi noi partea noastră de vină, când am stat nepăsători şi din laşitate sau comoditate am închis ochii la unele manifestări sălbatice?
Doamne, Doamne, în ce lume trăim? Nu ne lăsa singuri , Doamne!

      De la o vreme nu mai înţeleg ce se petrece în mintea românului.Zilnic veşti tot mai şocante mă fac să îmi pun întrebarea, dacă nu cumva regresul a pus stăpânire peste ţara noastră.
Minciuna şi hoţia, răutatea şi mârşăvia, lipsa de recunoştinţă şi de respect pentru tot ce este benefic sufletului, au invadat mintea şi inima românilor şi nu numai.
Violatorii cresc ca ciupercile după ploaie şi cazurile de răsunet naţional nu mai sunt excepţii, violenţe asupra bietelor animale aduc şi ele o pată peste naţiunea noastră, popii fură oasele sfinţilor de prin mănăstiri...Dumnezeu ştie de ce, ce o fi în planul lor şi cum se mai pot numi ăştia creştini? Tot mai multe crime care te lasă fără grai din pricina violenţei cu care se fac, părinţi sinucigaşi şi ucigaşi de copii şi viceversa, lideri , oameni de valoare cândva, care îşi vând cinstea la mezat, pentru un castron de linte, ce le va distruge libertatea şi onoarea în final. O dorinţă generală de a face rău aproapelui cu orice preţ, de a-l murdări, a-l hărţui, chiar cu preţul ridicolului îi bagă pe unii în CARUSELUL DIAVOLULUI şi-i determină să urască fără motiv, până într-acolo încât să îi vrea la pământ chiar pe cei care cândva le-a făcut mult bine.Astfel binele răsplătit cu rău este partitura preferată a românului.
   

     Toate aceste lucruri mă fac să-mi amintesc de povestea lui Ivan Turbincă şi i-aş da dreptate (sic) lui Ion Creangă, oarecum, dacă nu ar fi pură ficţiune. Asta pentru-că între noi fie zis, după el, unii oameni s-ar trezi în rai şi...negăsind acolo cele lumeşti, diverse plăceri, vicii, răutăţi, nu le-ar fi pe plac, deloc, pacea şi sfiinţenia raiului şi l-ar  părăsi în grabă ,alegând iadul.


    Nu mă mai întreb de ce se întâmplă aceste nenorociri printre oamenii, căci răspunsul vremurilor din urmă l-am găsit în Biblie, dar mă întreb de ce îşi mai pierd oamenii timpul amăginde-se, afirmând că sunt creştini, frecventând o biserică, pozând în oameni de bine, făcându-şi cruce la fiecare pas, dacă în fapt sunt plini de ură, răutate, ingratitudine, lipsă de respect, de dragoste, lipsă de milă, de bun simţ? Ce au de câştigat? Dacă nu le place mila şi dragostea faţă de aproapele, de ce tind să ajungă în rai, căci acolo domneşte Dragostea? Sigur nu este locul lor acolo şi cred că mai bine ar fi să trăiască după pofta inimii şi nu după perceptele lui Dumnezeu, pe care vor să-l amăgească,  vezi doamne că sunt creştini...de parcă Dumnezeu nu le-ar cunoaşte adâncul inimii...
Vai , vai ţie, omule, care încerci să-l minţi pe Cel ce te-a creat! 

Biblia nu minte:
2 Timotei cap.3
1. Să ştii că in zilele din urmă vor fi vremuri grele.
2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudărosi, trufasi, hulitori, neascultatori de părinti, nemulţumitori, fără evlavie,
3. fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine,
4. trădători, obraznici, ingâmfati; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
5. avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea. Departeaza-te de oamenii acestia.
13. Dar oamenii rai si inselatori vor merge din rau in mai rau, vor amagi pe altii si se vor amagi si pe ei insisi.

 Bine-nţeles că şi anul acesta mulţi se vor buluci la moaştele sfintei Parascheva, uitând că unii dintre propovăduitorii lor  au furat acum câteva zile dintr-o mănăstire,  mâna sfântului Haralambie...

Totuşi speranţa moare ultima, aşa că îmi place să cred în revigorarea naţiunii noastre, să nu mai circule despre români veşti care de care mai şocante, ci din contră să se spună că suntem un popor credincios, milos, doritor de bine, plin de dragostea lui Dumnezeu, cinstit, evlavios, cu o inimă bună şi înţeleaptă.
Doamne ajută!

elena marin alexe

marți, 23 aprilie 2013

Aprilie...altfel

Mi-au sosit ajutoare!
De acum lucrul la grădină va fi ...o joacă ....


Maruşka ne propune o pâine la cuptor...

Un strop de odihnă în hamac... vindecă inima...


Seara avem parada modei...!

Acum zilele îmi zâmbesc cu subînţeles... :)

marți, 12 martie 2013

Alinare...


Nu-ţi trâmbiţa fericirea
Spre cel ce-l căzut la pământ,
Crede, alungă-i mâhnirea,
Cu milă si miere-n cuvânt.

Alungă impulsul de ceartă
Cu gândul să îl mai loveşti,
Alină, crede şi iartă,
Ai grija la tot ce vorbeşti.

Mai bine te-apleacă spre el
Şi-i curăţă rana de spini,
Ridică-l din valul mişel
Alege cu el să te-nchini.

Spune-i că Isus iubeşte,
Că mâinile Lui l-au creat,
Sângele-I sfânt mai albeşte,
mai spală de orice păcat.

Apoi dacă vrei să-l ajuti
Arată-i şi calea spre rai,
Speranţa ce-adună pe mulţi,
Puterea în suflet să-i dai.

Ai grijă să nu-l mai răneşti
Cu fapte sau vorbe ce dor,
Pe-aproapele tău de-l iubeşti
Şi drumu-ţi va fi mai uşor.

Elena M . Alexe
 

duminică, 11 noiembrie 2012

Drum cu obstacole




Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.
*
Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...


Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.

În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:

Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital


Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.


Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.

-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.


-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:


- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?


S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.


Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?


Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.


Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.


...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..


În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.


Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.


Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.


Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.


                                                                           *


Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.


Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:


 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!


O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 




Elena Marin Alexe