Pentru tine, România mea

Dedicație pentru 1 Decembrie

Doamne câte vremuri te-au colindat, țara mea, dragă, prin ce avalanșe ai trecut și totuși ai rămas în picioare, legănându-ți fii. Se apropie ziua când te vom sărbători, când fiecare , de la copil, până la vârstnic, toți se vor gândi la tine și fiecare în felul său îți va ura de bine...

Aș vrea să chem peste tine Numele lui Dumnezeu, căci Scriptura spune:

daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele - il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara. “ 2Cronici 7:14

Singurul care mai poate să schimbe în bine soarta ta, Românie, dragă, este Dumnezeu, așa că mă alătur celor care cheamă Numele Domnului peste tine, Românie și cred că vei înflori dacă vei asculta de El. Voi arbora steagul pe care l-am cusut cu mâna mea și mă voi ruga pentru poporul român.

Dumnezeu să te binecuvânteze, ROMÂNIA, țara mea, dragă!

Dumnezeu să vă ocrotească și să vă binecuvânteze, dragii mei prieteni!

elena marin alexe

ZIUA DE MÂINE

Ziua de mâine nu-i a mea,

Tu ții în palme destinul meu

Îngrijorarea n-are sens,
Căci mă conduce ochiul Tău.

Sunt clipe-n care lacrimi curg,

Obrazu-n taină îmi brăzdează,

Mă simt sfârșită, fără vlagă,

În mine inima oftează.

Când nu mai văd în jurul meu,

Se-ascunde cerul vieții-n ceață,

Abia mă mai ridic de jos,

Nu-ți aud vocea, cu dulceață.

Dar încă sper, fiindcă știu

Promisiunea Ta, Divine,

Cât voi trăi pe-acest pământ,

Vei fi alăturea de mine.

Sunt scrisă-n palma Ta Iubire,

Nimic și nimeni, niciodată,

Oricât de mult s-ar strădui,

Nu va putea să ne despartă.

Cuvântul Tău e Da și-Amin,

Voi crede asta cu tărie,

Sufletul meu s-a potolit,

Căci voi trăi în veșnicie.

Ziua de mâine nu-i a mea,

De-aceea azi te rog Isuse,

M-ajută să țin drumul drept,

Spre fericirile nespu

  In furtuna de la Bulz  unde era cazată tabăra creștină Crisos pentru România, au avut de suferit 17 persoane dintre care una a decedat. Să ne rugăm pentru familia îndoliată, dar și pentru cei care au fost răniți, respectiv trei persoane care sunt în stare gravă.
Dumnezeu să aline și să dea vindecare. AMIN.

elena marin alexe

Moment de Aprilie

Cu flori de cireş alb pe umeri,
Îmi iese primăvara-n cale
Prin susur blând plânge izvorul,
De se-nfioară -ntreaga vale.

Las gândul să zburde în voie,
Abia de păşesc pe cărare,
Mă simt alintată de triluri,
În inimă port sărbătoare

.

În juru-mi miresmele fine,
Mă-ncântă, mi-alină tristeţea,
Viaţa-i frumoasă, femeie,
Nu sta şi pândi bătrâneţea.

N-ai fire cărunte în plete,
Sunt flori de cireş alb, căzute,
Ridică-ţi privirea spre ceruri,
Nu ţine nori negri pe frunte.

Când vântul îţi bate în cale,
Iar tihna se-ascunde sub pleoape,
Înalţă un gând, ca o rugă,
Şi cheamă tot cerul aproape...

elena marin alexe

De o viaţă

De o viaţă treci prin lume

Uneori mai oboseşti

Printre ochiuri de genune

Adesea te rătăceşti

Când ti-atinge dorul calea

Uiţi cărarea printre spini

Multe pietre-ţi sapă jalea

Şi n-ai cu ce să te-alini

Pari pierdut în lumea mare

Unde sens nu mai găseşti

Eşti învins de supărare

Gata să te prăbuşeşti

În răstimpuri o speranţă

Furişându-se uşor

Se apropie de suflet

Ca o rază printr-un nor

Atunci zâmbetul apare

Privirile înfloresc

Din scântei s-aprinde focul

Când îţi spune Te iubesc

elena marin alexe

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

Talharul

[Fragment]     Costache Ioanid


Si tarziu, cand Paradisul s-a inchis cu-n vuet lin,
printre stele, catre poarta, vine-ncet un biet strain.
Ochii lui sunt plini de frica. Paru-n frunte. Fata supta.
Peste trupul plin de sange, poarta o camasa rupta.
- Ce vrei tu?Ii spuse unul dintre ingerii strajeri.
Cine esti? Il mai intreaba, iscodind cu ochi severi.
-Eu?...raspunse-ncet strainul coplesit de un oftat,
Sunt un ticalos din lume...Nu stiu sa fi fost pacat,
sa nu-l fi facut in viata. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vraja de pacat si de cutit.
Ma tineam ascuns in pesteri si pandeam pe cei bogati.
Sangele curgea ca apa. Apoi galbenii pradati,
mi-i luau toti carciumarii si femeile pierdute.
Si cadeam in zori pe-o vale intre brusturi si cucute.
La altare n-am dus jertfa nici o mierla de cand sunt.
N-am stiut de rugaciune. N-am avut nimica sfant.
O putere, un balaur, imi da branci sa beau  sa prad...
-Vai, destul...vorbi strajerul. Locul tau e-acolo-n iad.
Si cu mina lui intinsa, i-arata in jos sub cer,
intr-o gura de-ntuneric, flacari vii intr-un crater.

Se uita-ngrozit strainul.Iar apoi incet sopti:
- Da ...acolo. Dar asculta. Inainte de-a muri,
osandit fiind la moartea , cea mai grea, mai blestemata,
tintuit pe lemnul crucii, am vazut, hulit de gloata,
Un profet murind alaturi. Ba... mai mult  ca un profet!
Nu era un om din lume.Ci sub fruntea de namet,
Ii plutea in ochi o pace...si-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi fata: Azi vei fi cu mine-n Rai!
Si acum ...o intrebare...un cuvant mai am de spus:
Daca tot ce vad e raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E aici, in slava...tot ce vezi Ii apartine.
Dar de ce-ti acoperi fata hohotind? Sau plangi straine
-Rogu-te, o vorba numai...Nu stiu cum sa-mi spun amarul...

Daca e Isus aicea...spune-I c-a venit talharul.
-Vino!...Poarta e deschisa...Domnul Ii vorbeste-n prag.
Il priveste lung talharul. Pasii inapoi se trag...
E Isus acest arhanghel in vesminte sclipitoare?
Parul...Nu-i al Lui. Nici braul. Nici camasa de ninsoare.
Dar...privirea blanda...Ochii. El e! Si-a cazut gramada.
Cum? Dar cine il ridica? Ochii lui nu pot sa creada.
-Doamne, sunt murdar,,,,si0n zdrente, Sunt...
si-si franse vorba-ndinti.
-Eu...in haine de lumina? Eu, talharul printre sfinti?

Si luandu-l bland cu Sine stralucitul Voievod,
langa tron ducandu-l zise; " El Mi-a fost intaiul rod!"


                             *

Si acum sa stie-orcine : Unde a intrat talharul,
nu-i pe lume om sa creada si sa nu-I primeasca Harul!
Nu-i pacat pe care Domnul nu si-a pus fagaduinta.
Unul singur nu se iarta niciodata: Necredinta!


Aceasta capodopera a poetului Ioanid, este dedicatie din partea mea pentru toti cititorii mei din virtual.Nu am postat-o pe toata caci e foarte lunga, dar merita  sa cititi acest fragment, credeti-ma.
ISUS e Viu!... si asteapta sa credem in jertfa Lui de ispasire, asa cum a crezut si unul din talharii cu care a impartit supliciul pe Golgota si a ajuns sa mosteneasca Raiul.

Hristos a inviat! E viu in veci de veci!

Zâna Ghiocel

Dis de dimineaţă, adunandu-şi ultimile puteri nevăzute cu care era înzestrată, Zâna Ghiocel şi-a ridicat fruntea şi s-a scuturat de urmele fulgilor care se adapostiseră pe lungile ei gene verzui, gingaşe. Azi e hotărâtă să lupte pe faţă  contra "babei Dochia" şi acoliţilor ei: frigul vântul, zăpada. Ridică zâmbetul diafan spre întâia rază de soare, salutand-o discret din vârful buzelor tremurătoare şi asteptă tăcută răspunsul frumosului astru.
Zărind-o, soarele îşi plecă şi mai mult buchetul de raze fierbinţi într-o îmbrăţişare, cotropind  zâna, ocrotitor, şoptindu-i: nu-ţi fie frică, de azi voi fi aici lângă tine, curaj! Zâna Ghiocel îl privi uimită, preţ de o clipă, şi înţelese pe dată, când soarele victorios puse stăpânire pe cer, alungând şi ultima rămăţiţă de nor. Era fericiă. De azi ghioceii vor duce mesajul primăverii peste tot, scuturând clopoţeii de ultimii fulgi adormiţi.

Acest moment intim despre vestitorii primăverii, l-am aşezat aici spre a saluta toţi prietenii mei şi cu acest prilej vă doresc: Bun venit, într-o nouă primăvară! Să lăsăm bucuria să ne pecetluiască inima, cu iubire din Iubirea divină a lui Dumnezeu şi să mai dam o şansă speranţei, care ne face cu mâna ...

elena marin alexe

Dacă este Duminică, este rugăciune...

foto- Simona Onet

Se apropie ziua de Duminică,când închinătorii adevăraţi merg la biserică să -şi aducă jertfa de închinare Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru.
Nu înseamnă că în celelalte zile, El nu merită închinarea noastră, dar ziua de Duminică este ziua dedicată de către creştini, Domnului. Tineri, bătrani, indiferent de denominaţiunea din care facem parte, ne îndreptăm gândurile şi paşii către locaşul de închinare şi ne bucurăm să-I aducem Lui darurile inimii noastre, sau durerile nespuse înca nimănui, după caz, să ne întâlnim cu fraţii şi surorile noastre, prieteni dragi Un lucru este clar: că toţi mergem acolo datorită credinţei noastre în puterea de iertare, vindecare, miluire şi învăţăturii sfântului cuvânt al Cărtii Cărtilor, sau Bibliei cum i se mai spune.
Măcar în această zi, vă îndemn, să lăsăm celelalte grijuri şi ocupaţii de orice fel şi să-I dedicam Lui această zi, drept mulţumire pentru dragostea cu care ne inconjoară clipă de clipă.

Poate o să-mi spune-ţi că sunteţi tineri şi că doar babele mai merg la biserică...
Îmi pare rău sa vă contrazic, dar eu spun că indiferent de vârsta pe care o aveţi, ZIUA DE MÂINE NU VĂ APARŢINE, ci este graţia Lui !

Aveţi probleme pe care vreţi să le spuneţi LUI, sau aveţi motive să-I mulţumiţi ?

Eu, sincer am şi probleme în care vreau să-I cer ajutor, dar am şi motive destule să-I mulţumesc .

elena marin alexe