Sărbătoarea Crăciunului, se apropie cu paşi repezi.Observăm asta din freamătul mulţimii prin piaţe şi supermarcheturi. Oamenii se grăbesc să-şi cheltuie micile economii de peste an pentru a-şi face sărbătorile cât mai abundente. Să fiu sinceră, nu văd nimic rău în asta.Nu pot să fiu făţarnică şi să afirm că eu nu mă pregătesc mai intens de sărbători, ca fiecare om. Cât de săracă ar fi o familie, tot se străduieşte să aibă masa îmbelşugată de sărbătoarea Naşterii Domnului. Se spune că masa încărcată înveseleşte inima. Sunt de acord şi cu asta, doar că mie personal doar masa încărcată nu-mi poate aduce zâmbetul pe chip şi nici liniştirea sufletului. Ce ar însemna Crăciunul fără CEL sărbătorit, adică fără Mesia, cel proorocit de Isaia? Aşadar mă voi bucura în stilul meu: voi petrece alături de familie, îmi voi împodobi casa, masa, dar şi sufletul care tânjeşte după nemurire. Pentru mine podoaba specială de Crăciun este Domnul Isus Hristos, darul nepreţuit pe care l-a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deci şi mie. Nu pot sărbători fără EL. SI NU VOI UITA SĂ DĂRUIESC ŞI ALTORA din puţinul meu.Vă sfătuiesc să faceţi la fel, dragii mei. Şi nu uitaţi, spuneţi copiilor voştri ce înseamnă Crăciunul, cine este Isus! 

Fam. Alexe doreşte tuturor prietenilor mei din virtual, să aveţi pe lângă masa bogată şi casa frumos împodobită, la loc de cinste, pe Mesia, Domnul Domnilor şi Împăratul Împăraţilor! Sărbători fericite!

 

Dau la schimb

Inc-o iarnă se culcă pe inima mea
Îmbrâncită de vânt, cotropită de nea,
Mă voi vinde pe-o creangă de brad încă-un an

Sau cu drag voi petrece în alb diafan?

Mă voi vinde, ori nu, sigur voi cumpăra
Inc-un strop de speranţă şi-o rază de stea,
Dau la schimb, de găsesc, timpul ce l-am pierdut,
Pe un bob de iubire ce abia s-a născut...

Dacă vreţi vă mai dau un pocal cu tristeţi
Jumătate sorbit printre reci dimineţi...
Oare cine-mi va da bucurie-napoi,
Sau aveţi prea puţină stocată în voi?

Dau la schimb îndrăzneala şi nu mă opresc,
Nu mai vreau efemerul  şi chiar mă gândesc
Să pot să aprind candelabrul din mine,
Lumina să port, să urc zări senine.

Povestea de la capătul unui fir de aţă

     

Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar. Cu capul în palme, în faţa  caietului de cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum. Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:

    - Ce faceţi, v-aţi trezit?

    - Da, scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare îngrijorare în voce. Dialogul continuă:

    - Aveţi cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...

O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi chipul în oglindă observai umbrele  întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid, dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.

    - Bună dimi....., mă salută scurt ca de obicei,  Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.

    - Ce-ai păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la taclale.

Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei, drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin. Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece ezitare:

   - Vrei să bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.

   - Da, cu plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei. Întrebarea ei căzu brusc.

   - Mi se pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?

     Iniţial am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer  şi-a croit loc imediat.

   - Eii, sunt îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul  de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră, căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare, de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.

Începu să povestească fără nici o introducere, afară de o simplă întrebare.

   - Vi s-a întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe masă, doamna Lenuţa?

Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...

Începu să povestească dar privirile îi rămaseră agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...

      Se născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care avea să aducă eliberarea spirituală poporului român.  Era mezina familiei, dar asta nu însemna deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90, cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele pe care o ducea. Se obişnuise cu  lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică. Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea iniţială.  La fel se întâmpla şi cu hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai mult.

Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.

     Într-o iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură? Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă. Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul ăsta. Şi au trecut.

Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.  S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi  nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai spus ceva...

Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin... Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...

     Într-un târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă  şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de porumb.

  - Ce? A întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?

Brad...Ce brad?

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

Pelerinaj la poarta inimii

Decembrie se sfâşie în durere
printre lacrimi impersonale...
Zdrobită de plâns dar nu învinsă
Iubirea se proşterne
la poarta inimii încuiate,
dând piept cu înverşunarea
sufletelor aflate în derivă.
Cu braţele pline de flori, răbdătoare,
îşi aşteaptă rândul
la pelerinajul surdo-mut.
Uneori uşa se deschide,
dar se şi închide brusc,
până să păşească ea
peste pragul înalt de piatră.
Atunci, plânge Iubirea,
înlănţuită de neputinţă şi
doar speranţa se mai coboară
din când în când
să se adape la izvoarele ochilor ei.

Privesc pe fereastră, fără să mă lamentez. 

Las iarna s-o facă printre lacrimi reci,
până la primăvară.

elena marin alexe

Ziarul de pe Net

 De la începutul lunii Decembrie colaborez cu Ziarul de pe net. Vreau să împărtăşesc cu voi, prietenii mei,  această bucurie, aşa că vă invit să poposiţi  aici pe banca sufletului meu. Vă mulţumesc celor care mă urmăriţi încă. Tuturor vă urez Sărbători fericite şi anul care vine să vă aducă realizări pe toate planurile dar cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/o-noua-colaborare-zdpn-scriitoarea-elena-marin-alexe/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/03/intoarcerea/
http://www.ziaruldepenet.ro/2013/12/18/ragaz-poetic-graiul-colindelor/

elena marin alexe 2013

Memento

Bat clopotele iernii la margine de sat,
Ninsoarea , gerul, vântul, se agită ne-ncetat.

La geamuri flori de gheaţă deschid corole reci,
In jurul sobei calde, mult timp ai să petreci.

Îţi vei aduce aminte de iarbă şi de flori,
Când vei privi afară cuprinsă de fiori.

Îţi va fi dor de vişin, de soare şi cărări,
De apusurile aprinse ce adormeau pe zări.

Pe la ferestre viscol, prin suflet încă toamnă, 
Vei sta cu-n ceai în faţă, vei scrie versuri doamnă!

elena marin alexe

Baba de zăpadă...

De o săptămână iarna şi-a intrat pe deplin în drepturi, aşa că am ieşit afară şi ne-am bucurat de o frumoasă zi..Am făcut şi câteva fotografii cu "baba noastră de zăpadă"

 

elena marin alexe-  dec.2012