Răspunsul

Mă regăsesc rătăcită
în clepsidra timpului şi simt
cum mă strivesc întrebările
de ieri de azi de mâine
Cerul rămâne  impasibil
cu buzele pecetluite
eu abia de mai respir sub
avalanşa suspinelor
Dar când inima ajunsă la capătul puterilor
zace îngenunchiată în colbul drumului
se deschid porţile Iubirii
primesc umilă sărutul pe frunte
braţele lui Dumnezeu
mă cuprind cu milă nemărginită
ridicându-mi povara gândului ascuns
apoi mă împodobesc pentru nunta eternă
şi abia atunci  văd
Răspunsul stă atârnat între cer şi pământ
pe un lemn care nu mai putrezeşte
niciodată de atâta Dragoste

elena marin alexe

Focul este efemer...

în memoriam C.H. 1 Martie

 

Te-am vâzut depărtându-te de lumină
şi m-au înecat lacrimile
Am răscolit jăratecul
până am ţipat de durere
şi ochii mi-au căutat răsăritul din zori
Acolo mi-am sprijinit fruntea
obosită de iureşul vieţii
Degetele mă dureau groaznic
când s-au cufundat în fântâna lacrimilor
O sete nepotolită de ani mă ardea cumplit
dar mi-am amintit o zi când s-a despicat stânca
apa cristalină mi-a fost balsam
trandafirul alb nu s-a mai vestejit
şi cu ochii deschişi spre zări
şoptind adio etern
am închis cartea cu zile şi nopţi
retrăite aievea cândva
pe sub genele timpului

Focul este efemer
Doar apa are pecetea veşniciei

elena marin alexe-martie 2015

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

CHEIA

.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"

1Cor.13

Te-am întâlnit  într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă, înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea cerului îmi ţinea companie cu  seninul albastrului. Însă rutina îmi fura zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe neobservate am început să mă îndepărtez  puţin câte puţin. Libertatea avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul meu...
- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.

Şi clipele treceau,  ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...

Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.

Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide.  Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute  de dorul tău, de neputinţă.  La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.

-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase  râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.

Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!

Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.

Elena M . Alexe

Rătăcesc. . .

Rătăcesc dorind
clipe de viaţă
ce mor
şi-mpletesc mereu
plasă de visuri
în zbor.

Îmi caut Tatăl
prin zbucium de val
şi plâng,
toată tristeţea
în inima mea
o strâng.

Uneori luna
suspină alb şi
vine,
în noapte târziu
plânge şi ea cu
mine.

Până spre zori stau
prinsă de cerul
curat,
să mângâi stele
ce încă nu le-am
aflat.

Printre degete
îmi trec uneori
zile,
cartea vieţii
tainic deapănă
file.

elena marin alexe