.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"
1Cor.13
Te-am
întâlnit într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu
raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în
siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând
pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă,
înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau
luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din
belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea
cerului îmi ţinea companie cu seninul albastrului. Însă rutina îmi fura
zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind
pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe
neobservate am început să mă îndepărtez puţin câte puţin. Libertatea
avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam
tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul
meu...- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.
Şi clipele treceau, ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...
Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.
Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide. Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute de dorul tău, de neputinţă. La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.
-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.
Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!
Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.
Elena M . Alexe
