CEASUL VECHI

Aş vrea să pun cătuşe timpului,
să-l înlănţuiesc,
să mi-l fac rob pe vecie.
Din când în când i-aş slăbi legăturile
să se mai dezmorţească
şi l-aş adăpa la fântâna răbdării.
Aş vrea să pun cătuşe timpului,
însă de fiecare dată
îmi scapă printre degete şi fuge
mâncând pământul,
iar eu, confuză, mă întreb dacă azi este luni
sau sâmbătă.
Mă ajută cineva?

De ce zâmbeşti Doamne,
când degetele-mi tremurând
întorc ceasul vechi?

elena marin alexe

Dragoste fără bariere

Săptămâna trecută am întâlnit în Spitalul de Urgenţă Sf. Pantelimon din Focşani, o frumoasă poveste de dragoste.Când spun dragoste, aş vrea să mă înclin în faţa acestui sentiment divin, pe care doar cei atinşi de inima lui Dumnezeu îl pot avea, la superlativ, în forma lui autentică, nu fake...
Nu am ştiut că există acest diagnostic-  Ciroză cardiacă, până nu am întâlnit-o pe Silvia Dumia, o tânără de treizeci şi cinci de ani, căsătorită, mamă a unei fetiţe de unsprezece ani. Când a intrat în salonul unde eram şi eu internată, m-a răscolit privirea ei de o tristeţe fără margini. Am aflat mai târziu că suferă de o boală gravă- Stenoză pulmonară congenitală şi că la nouă ani a fost operată la valva pulmonară. Între timp s-a căsătorit şi are o fetiţă frumoasă şi isteaţă. De vreo opt ani în urmă se internează  la cardiologie de două ori pe an. Boala a ruinat-o treptat şi sigur. Acum valvele care pleacă la plămâni sunt defecte şi aproape nefuncţionabile. Este dependentă de oxigen. Toată burta şi un picior sunt umflate, tumefiate şi organele urogenitale abia îşi mai fac funcţia...
Singura şansă de viaţă ar fi un transplant de inimă la Tg. Mureş, doar că familia Dumia nu are posibilităţi...Speranţa lor este în Dumnezeu.
Dar eu nu despre asta voiam să vă povestesc. Am lăsat la urmă, cel mai important personaj al familiei, soţul Silviei, Marian Dumia. Am întâlnit câteva cupluri în viaţă, unele chiar îmi sunt prieteni pe net, care au înţeles ce este de fapt dragostea.Dar legătura sufletească dintre Silvia şi Marian m-a făcut să înţeleg, că de fapt aşa ar trebui să arate acest sentiment minunat, acest dar dat oamenilor,  pe care oamenii l-au pervertit, l-au proscris, l-au băgat în ceaţă, că abia dacă mai pâlpâie pe ici pe colo, în căteva inimi curate.
Cum vă spuneam, toată atitudinea lui Marian faţă de Silvia lui, dragă, a uimit personalul secţiei de cardiologie, dar şi pacienţii, colegi oarecum de suferinţă. La cei saizeci şi ceva de ani ai mei nu am mai întâlnit un soţ atât de devotat, iubitor, răbdător, atent la orice dorinţă a soţiei lui, zi şi noapte. Am văzut cum o îndemna să mănânce, cum o mângâia şi o pupa, i-am surprins privirea plină de milă şi dragoste şi bogăţia de gesturi încărcate de tandreţe. Cadrele medicale mi-au spus că aşa se comportă de două săptămâni, de când s-au internat, el fiind însoţitorul ei, dar fără a primi ceva de la stat. A ales să o iubească pe Silvia, la fel de mult, deşi nu mai arată aşa bine datorită ravagiilor pe care boala i le-a lăsat ca o pecingine.
Asta numesc eu "dragoste fără bariere"
Ferice de tine, Silvia, că ai un aşa soţ! Ferice de tine, Marian că eşti un bărbat cu asemenea inimă.  Mă înclin.
Dacă cineva dintre cei care citiţi doriţi să ajutaţi o mămică să se întoarcă acasă lângă micuţa Vanesa, vă rog să depuneţi un strop din ce aveţi în contul lor.

Dumia Flaviancont CRT Euro
RO84BUCU2261033934587EUR
Sau în RON
RO91BUCU2261033934586RON

alături de Silvia

elena marin alexe

Străjerii

( În memoriam, Adrian Păunescu )

Stă frunza gata de plecare
Pe ramul trist, bătut de vânt,
În straiul ei, dulcele galben,
E răstignit pân' la pământ.

E-aproape timpul, toamna plânge
Cu lacrimi de gutuie coaptă,
Pe-ntinse dealuri, via strânge
În braţe veştede, o şoaptă.

Nu mai e timp pentru regrete,
Când iarna vieţii bate-n poartă,
Tu ţi-ai sorbit anii cu sete,
Crezându-te stăpân pe soartă.

Acum, cu crengile uscate,
Ca un copac golit de frunze,
Te înfiori, te temi de moarte,
Sub adierile ursuze.

Suspini, mai des ca niciodată,
Şi parcă n-ai nimic a spune,
Mintea şi mâna ţi-e înceată,
Dar tot mai speri într-o minune.

Strajerii vin şi-ti aduc veste,
Tu îi ignori, iarna-i departe...
Viaţa veşnică-i poveste,
Nu crezi deloc ce scrie-n Carte.

De vrei s-accepţi că veşnicia
E pregătită pentru tine,
Ai s-o petreci acolo, unde
Te-ai pregătit să-ţi fie bine.

Florile inimii

Dacă ar fi posibil să fac o incursiune în inimă, dincolo de structura ei anatomică, m-ar interesa foarte mult, structura spirituală a acestui important organ, fără de care viața noastră ar fi imposibilă.
Ce ar fi de găsit în lăcaşurile ei cele mai ascunse?
Multe, multe și diverse …
Inima este împaratia secretă a sentimentelor umane, sau altfel spus, cel mai important loc din ființa omului. Aici este cea mai rafinată şi mai diversă grădină de flori, care de care mai deosebite, una de alta.
Ce mă intrigă oarecum este următorul fapt : cum poate găzdui inima atât de multe sentimente şi trăiri, în mare parte contradictorii? Și ca să glumesc puţin pe seama spuselor mele, nici nu mă mir, că cea mai răspândită boală de pe glob, este cea de inimă.

Dar să revin la “grădina inimii”, despre care vreau să vă vorbesc aici. Am comparat inima cu o grădină, deoarece asemănarea este evidența dintr-un anume punct de vedere și anume: varietatea de flori care încolţesc şi cresc şi în una şi-n cealaltă.
Aici cresc, Trandafirul iubirii, Lăcrămioarele gingaşe ale speranţei, Bujorul bucuriei, și multe altele, minunate flori una mai nobilă ca alta, dar printre ele adeseori apar şi urzici, volbură, pir, şi lobodă porcească. Cele din urmă au un apetit de viață acerb şi pun de multe ori în dificultate frumusețea şi curățenia grădinii, aşa că grădinarul nu aşteaptă maturitatea lor, ci ele sunt stârpite imediat ce apar şi astfel frumoasele flori pot să se dezvolte armonios spre plăcerea stăpânilor.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu “grădina inimii”. Aici ca stăpâni nu suntem atât de interesați de frumusețea grădinii şi mergem cu indiferentă până acolo, încât lăsăm să crească şi să se înmulțească, urzicile urii, volbura minciunii, pirul tristetei care se înfige cu rădăcinile lui otrăvitoare până în adâncul sufletului, afectându-l până la distrugere. Mă întreb de ce acordăm atât de puţină importanţă inimii noastre? Oare nu e la fel de importantă şi grădina din adâncul fiinţei noastre, acea oază minunată din care țâșnesc izvoarele vieții? Cum a ajuns omul atât de indiferent față de inima lui şi de ce nu este atent la fiecare buruiană care îi invadează lăcașul acesta intim? E posibil să dăm mai multă importantă la orice alt lucru, dar să fim total indiferenți cu inimă noastră iar în final cu sufletul nostru, asta pentru-că nu prețuim viața aşa cum ar trebui.

În Biblie scrie că: inima omului este nespus de înşelătoare, deci ar trebui să fim mai atenți cu inima, nelăsând să se dezvolte în ea acele flori rele, acele buruieni, care pot invada la un moment dat inima şi pot stârpi chiar minunatele flori care ar trebui să crească şi să dea parfumul lor minunat vieții noastre de zi cu zi.
…………………………………………�- �…………………………………………�- ��……………………………
Hai să declarăm război -  Minciunii, Indiferenței, Ipocriziei, Tristetei, Amărăciunii, Imoralităţii, Invidiei, Linguşirii, Falsităţii, Deznădejdei, Mândriei, Egoismului , Urii şi încă multor soiuri care ar trebui smulse fără milă.

Ar creşte în voie: Adevărul, Bunătatea, Milă, Bucuria, Cinstea, Modestia, Speranța, Dragostea, Altruismul, Facerea de bine, Dărnicia, Încrederea, Moralitatea, Sinceritatea, Pacea…..și încă altele.
Ce frumos ar arata inima noastră, plină doar de minunate flori, încununate de trandafirul Dragostei!

Pentru încheiere am să recurg iar la Cartea Cărților care spune: Fiule, dă-mi inimă ta și să găsească plăcere ochii tăi, în căile Mele. Prov. 23: 26.

Gânduri de peste zi - elena marin alexe

Vis mioritic

Cred că arată mult mai bine aşa...Versul meu a căpătat rezonanţă datorită desenului tău, Ştefy, draga mea , Fată verde! MULŢUMESC!

elena marin alexe

A dărui...

Odată cu stingerea sărbătorilor ne părăseşte treptat şi bucuria dărniciei. Oare de ce trebuie să existe doar două perioade din an, în care creştinii sunt chemaţi să dăruiască semenilor mai lipsiţi? Hai să schimbăm puţin optica simbolică a verbului "a dărui" începând chiar din prima lună a noului an. Să vedem ce se întâmplă în inimile noastre.

Să nu dăruim doar o vorbă, un zâmbet, alinare. Acestea toate pot fi preţioase. într-atât încât să lumineze cuiva ziua. Cu atât mai mult a dărui o pâine, o haină, un bănuţ, o carte, 1 kg. de cartofi, sau altceva, acolo unde simţi că este lipsă, poate chiar la vecinii de palier, care se zbat din greu să-şi crească copilaşii dintr-un salariu minuscul, sau unei rude lipsită de posibilităţi materiale, ori la vecinul de la a şaptea casă de pe strada ta, unde o rochie părăsită de tine, sau o pereche de cizme de care te-ai plictisit, sau care nu mai sunt "ultimul răcnet în modă". pot aduce fericire şi mulţumire sufletului deznădăjduit. Aceste gesturi făcute mai des pot deveni stropi de bucurii atât pentru noi cât şi pentru cei cărora le oferim din tot sufletul, cu toată compasiunea care se coboară de la Dumnezeu prin dragostea Fiului Său Preaiubit, Cristos Domnul nostru.
Făcând din asta un obicei frumos ne vom aduna comori în cer, dar şi satisfacţii personale în viaţa de creştin, iubitor de Dumnezeu şi de oameni. Să lăsăm mâinile noatre să înflorească în Dragoste, să fie transformate în uneltele lui Dumnezeu, mult binecuvântate.
Să încercăm să facem lumea dimprejurul nostru mai frumoasă...

elena marin alexe - gânduri pentru 2014

CHEIA

.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"

1Cor.13

Te-am întâlnit  într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă, înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea cerului îmi ţinea companie cu  seninul albastrului. Însă rutina îmi fura zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe neobservate am început să mă îndepărtez  puţin câte puţin. Libertatea avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul meu...
- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.

Şi clipele treceau,  ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...

Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.

Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide.  Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute  de dorul tău, de neputinţă.  La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.

-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase  râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.

Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!

Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.

Elena M . Alexe