Arome pierdute, amintiri regăsite

Prima tavă așteaptă să intre la cuptor. O privesc și parcă intru într-o lume de mult apusă. Au trecut o grămadă de ani de atunci.

Mă văd pășind pe străzile cu arome pierdute ale micului orășel Fălticeni. Gândul își deschide larg aripile, aromele sărbătorilor mă năpădesc cu mii de brațe, scoțând la lumină clipe ce s-au pierdut printre zile și nopți, săptămâni, luni și ani obosiți.

Sunt tare emoționată, prinsă de mâna ocrotitoare a tăticulu meu, dând cu tifla puiului de ger aștept să colind pe la vecini și pe la cei dragi dintre rudele care locuiesc pe aproape. Obrajii aproape că imi iau foc, dar nu mă plâng.

La primul geam unde poposim mi se înmoaie glasul, lovit mișelește de aromele cozonacilor abia scoși din tăvi.

Eii, ce mai arome…Cu mâna pe inimă pot spune că nicăieri nu am gustat așa bunătate de cozonac. Ușa se deschide și tanti Filareta, roșie în obraji, cu părul strâns într-un batic înflorat, îmi întinde o farfurioară cu câteva felii de cozonac din care ies încă aburi care îmi gâdilă năsucul înghețat. Mușc lacomă…e tare bun. În pragul ușii apare și tanti Florica cu o farfurie plină cu mere și nuci, iar în mijloc o portocală care parcă îmi face cu ochiul.

.

– Lenută, dragă, hai ia, mă îmbie și îmi îndeasă fructele în trăistuța mea. Aproape că strig:

– La Mulți Ani, dar când să plec, o mână mă oprește cu duioșie. E nenea Ghițucă. Mă pupă pe obraz, imi strecoară în palmă o hârtie de o sută și îmi spune:

– Să crești mare Leanușca!

Pornim mai departe de data asta alături si de verișoara Paula.

Tăticul ne ține de mână pe amândouă. Ca două căprioare sprintene, săltăm de pe un picior pe altul. Până la următoarea casă repetăm colindele:

– O ce veste minunată,

La Betleem ni s-arată…

.

– Trei păstori se întâlniră…

Și așa se sfătuiră…

.

– Florile dalbe….

Casele ne ies în întâmpinare cu ochiuri luminoase de parcă ne-ar aștepta cu bucurie colindul spre slava Domnului.

.

Anii au trecut în fugă, acum zadarnic mă străduiesc să regăsesc mirajul acelor vremuri, pur și aromat, colindele, care mi-au împodobit copilaria dar…

.

– Doamne, unde s-or fi rătăcit aromele de altădată? Emoțiile, bucuria…

Dar de ce să mă plâng? Închid ochii și retrăiesc clipele…

Bine că au rămas amintirile care mă copleșesc în preajma sărbătorilor.

Îmi acopăr cu ele sufletul și mă încălzesc cât pentru o copilărie regăsită...

 

elena marin alexe

–

Dor de părinţi

      Zilele astea, m-am reîntors în timp printre amintiri.
Înaintea sărbătorii de Înviere, mămica mă invita să fac alături de ea un cozonăcel micuţ.Eram foarte bucuroasă. Ajutam la ultimile retuşuri în curăţenia casei, cum ar fi: spălarea tacâmurilor şi a paharelor şi aşezarea lor în dulapul de bucătărie, după ce în prealabil schimbam coala albă, aşa să se vadă curăţenia. Totul trebuia să strălucească. Apoi îmchestream ouăle, după ce le vopsea, cu o peniţă fină muiată în apă tare. Desenam flori, frunze şi bine-nţeles scriam Hristos a înviat!.
Spre seară înainte de înviere, mămica pregătea apa de baie. Aveam o cadă din tablă zincată şi făceam baie pe rând. Dimineaţa învierii Domnului mă copleşeau emoţiile, căci ştiam că voi fi înnoită, adică rochiţă nouă şi pantofiori noi. Mămica era croitoreasă şi nu uita să -mi facă rochiţă nouă, dar niciodată nu o vedeam până în ziua de Paşte. O croia şi o făcea după o altă rochiţă. Doar pantofiorii îi cumpăram împreună căci trebuia să-i probez. Nu-i încălţam până în duminica Paştelui. Apoi gătiţi plecam spre biserică. Eram emoţionată, căci aveam de spus o poezie lungă.
Scuzaţi-mă, mi-au dat lacrimile. Ce vremuri...

 elena marin alexe

Răspunsul

Mă regăsesc rătăcită
în clepsidra timpului şi simt
cum mă strivesc întrebările
de ieri de azi de mâine
Cerul rămâne  impasibil
cu buzele pecetluite
eu abia de mai respir sub
avalanşa suspinelor
Dar când inima ajunsă la capătul puterilor
zace îngenunchiată în colbul drumului
se deschid porţile Iubirii
primesc umilă sărutul pe frunte
braţele lui Dumnezeu
mă cuprind cu milă nemărginită
ridicându-mi povara gândului ascuns
apoi mă împodobesc pentru nunta eternă
şi abia atunci  văd
Răspunsul stă atârnat între cer şi pământ
pe un lemn care nu mai putrezeşte
niciodată de atâta Dragoste

elena marin alexe

Trec anii...

din început spre nesfârşit,

cu tropot viu, nestăvilit,

în goană trec zile prin noi

zadarnic privim înapoi

Trec ani bătrâni, sosesc cei tineri,
acum e luni, acum e vineri,
curg ierni şi primăveri sau toamne
prin sufletele noastre Doamne.

Trec vise multe se nasc dureri,
se zbate dorul de azi de ieri...
frumoase clipe se sting usor,
iar drumul nostru-i ascuns de nor

Curg vremurile, purtând anii
cu bucurii sau cu jelanii,
trec secolele cu ochi de ploi
spre altă lume, mergem şi noi.

Trece tăcută seara lină,
reci umbrele pe nori se-anină,
iar vântu-n arii desuete
zdrobeşte frunzele-n concerte...

Aleargă ura şi iubirea,
de sus ne cheamă nemurirea
prin zile rele, sau mai bune,
-De ce aşa, cine ne spune?

Plâng nedreptăţi, trec milostenii,
ducând cu ele izul vremii,
trec întristările, suspinul,
se uscă omul, precum crinul...

Unde-i cântarea,cum a trecut?
numai durerea o mai ascult,
adun la piept doar amintirea,
roua din ochi scaldă privirea.

Trec generaţii, generaţii,
alţii ca noi, iar noi ca alţii,
trec veri sau primăveri şi toamne
ne-apropiem de Tine Doamne!

din început spre nesfârşit
cu tropot viu nestăvilit,
în goană trec zile prin noi
zadarnic privim înapoi.

elena marin alexe