joi, 12 iunie 2014

Elena



        Aseară am ieşit la plimbare să iau o gură de aer proaspăt. Aproape că m-am pierdut prin iarba înaltă a gândurilor mele, când m-am întâlnit cu Elena.
      Aerul ei de voioşie m-a încântat, căci nu o mai văzusem de multă vreme veselă. După ce am schimbat câteva impresii, am plecat mai departe încântată de întâlnirea neaşteptată, dar la colţul sufletului am zărit-o iar pe Elena...Mii de scântei îi ţâşneau din ochii aprinşi, aşa că am fugit din calea ei şi mi-am imaginat cum fug oamenii din calea uraganului Katrina...
Cum alergam speriată, în timp ce mii de întrebări  cădeau asupra mea ca ploaia torenţială, am dat din nou nas în nas cu Elena. Cânta cu glas mângâietor...De pe buze îi picura miere şi cu mărinimie mi-a dat să gust...însă am refuzat-o politicos:
     -Mie nu-mi plac dulcegăriile dragă, i-am zis cu sinceritate şi m-am depărtat fără să-i dau posibilitate să-mi răspundă. Când am întors capul, cântecul ei amuţise şi brusc m-am rătăcit 
în  privirile ei fără capăt..După vreo alţi câtiva paşi m-am intersectat iarăşi cu Elena. 
Stătea dusă pe gânduri de parcă era străină locurilor...Ochii ei se agăţaseră de zarea
ce se întrezărea printre ramurile vişinului privind spre ceva văzut doar de ea.Nici nu m-a observat.
      Uimită, m-am îndepărtat şi dorind să scap mai repede, am luat la pas aleile parcului bătrân.
Dar ce credeţi că am zărit pe o bancă din apropiere?
    Pe Elena.
Cu faţa prinsă în palme se scutura în hohote de plâns. Durerea ei aproape m-a strivit.
Abia târându-mi paşii m-am apropiat s-o mângâi, dar cu un gest de neputinţă m-a refuzat.
Cu părere de rău am lăsat-o acolo şi tulburată am ieşit din parc. După primul colţ m-am rezemat de un gard suspinând...Liniştea dimprejur mi-a făcut bine pe moment.
Nu a durat mult. Deodată m-au trezit cascade spumoase de râs..Am privit spre curte şi ochii mi-au căpătat semnul mirării, căci Elena înconjurată de o ceată boemă dădea tonul la râs..
Şi ce râs molipsitor... Amuzată, am intrat în curte, dar, surpriză:
       Aici Elena stătea îngenunchiată, cu privirile plecate. De pe buze şoaptele se urneau cu greu, împleticindu-se în lacrimile grele.
Fără vreo vorbă am rămas lângă ea, ignorând timp şi spaţiu. Când m-am trezit, eram singură, obosită şi confuză

      Degeaba am încercat s-o regăsesc pe Elena, nu am mai reuşit. Dacă o întâlniţi, să-i spuneţi c-o mai aştept încă aici pe drumul vieţii colţ cu veşnicia, cât mai răsare soarele...

Am uitat s-o îmbrăţişez.

 

elena marin alexe

10 comentarii:

*ELENA* spunea...

Frumos draga mea Tiză!
Știeam că scrieți poezii, nu și proză?!
Vă doresc o săptămână cât mai frumoasă și mult succes!
Vă pup și îmbrățișez cu drag!

Maria spunea...

Sunt aici si citesc cu incantare. E profunda scrierea, asa cum numai cei sensibili o pot face. Multumesc !

Monna Albu spunea...

As fi vrut sa iti scriu ceva....iarta-ma...mi-am pierdut cuvintele....
Cred ca asemenea intalniri am avu si inca mai am..
Fii binecuvantata!

elena marin-alexe spunea...

ELENA
Da, mai scriu şi proză! Calde îmbrăţişări de la Vrancea, dragă tizo!

elena marin-alexe spunea...

Maria
Scumpa mea şi eu îţi mulţumesc pentru popas şi gând lăsat.. :)

elena marin-alexe spunea...

Monna Albu
E bine când simţi pe cineva aproape...cu suflet şi gând, dragă Monna. Asemănarea mă bucură...Nu sunt singură.

corina spunea...

Deosebite trairi...
Deosebit spus!!!

elena marin-alexe spunea...

CORINA
Mă bucur, draga mea căci simţi cu mine...

Dumitru K. Negoita spunea...

Minunate trăiri într-o frumoasă proză scurtă încărcată de tablouri unde amintirile conţin cel mai înalt rang.

elena marin-alexe spunea...

Dumitru K. Negoita
MULŢUMIRI de suflet!