Din depărtare, cimitirul evreiesc îşi întinde braţele spre mine, semn că timpul n-a putut să-i rupă vraja cu care ne ademenea pe noi copilandri anilor 70. Am senzaţia că degetele emoţiei mă sugrumă şi nu mai pot respira. Ochii caută febril casa sumbră, acum, înconjurată de arbuştii crescuţi alandala, care îi sporesc misterul. Sunt cu Dinuţa Hapenciuc, prietena mea şi vecina mamei Senciuc, la care am tras în ospeţie. O ţin strâns de mână căci emoţiile mă copleşesc cu fiecare pas. Ne apropiem tăcute. Pe o bancă, în preajma treptelor, stă o bătrână înveşmântată în albastru închis.E putin adusa de spate si mâinile i se cuibaresc în poală. Aş vrea să o strig, dar un căluş nevăzut îmi pune barieră maxilarelor şi strigătul meu piere mai înainte de a se fi născut...
Un grilaj de fier cu patina timpului pe el, lângă care un dulău enorm se agită, mă împiedică să mă apropii, aşa ca încep să strig timid:
-Hei, mamă Senciuc! Glasul meu o face să-şi ridice capul şi îndată îi aud vocea care şi-a păstrat inflexiunile calde, atât de cunoscute:
- Eii, cari eşti acolo, câ nu ti cunosc? Pleacâ mă, îi strigă dulăului, hai pleacâ şi ducându-şi mâna streaşină la ochi se apropie încet de poartă.
- Mamă Senciuc, eu sunt , ce nu mă mai cunoşti? Am venit de la Focsani să mai vad locurile astea atât de dragi sufletului meu, să mă întâlnesc cu prietenii pe care nu i-am mai văzut de multă , multă vreme...
Bătrâna îşi frecă ochii cu degetele noduroase, amorţite de timp şi privindu-mă lung dădu din cap, iar zâmbetul ei atât de binecunoscut mie, i se întinse pe obraji luminându-i chipul. Lacrimi de bucurie prind să-i curgă pe obraji făcânduşi loc printre zâmbete de bucurie, iar surpriza o amuţi câteva clipe. O cuprind în braţe şi mă întorc inevitabil în timp.Stăm aşa îmbrăţişate fără vorbe, doar lacrimile nostre se împletesc unind inimile pline de dor. Într-un târziu ţinându-mă de mână îmi şopteşte numele printre lacrimile care continua să-i umezească ochii:
- Of, Linuţa, Linuţa dragâ ai vinit sâ mă vez, of, Linuţa! Se aşeză pe bancă şi-mi face loc să stau lângă ea. Tăcem în continuare, şi mă gândesc ce multe ar avea de povestit vechea bancă...O cavalcadă de amintiri, de persoane dragi, trecând peste timp îmi invadează gândul şi anii petrecuţi aici se perindă în faţa ochilor mei cu rapiditate aducând în mine dulceaţa vremurilor petrecute aici, la poalele dealului Spătăreşti.
- Spune-mi ce mai faci, mamă Senciuc, cum îţi petreci vremea... cu cine mai stai aici? Şirul de întrebări o trezi din amintiri pe bătrână, care începu să sporovăiască despre toate, vrând să mă pună la curent cu noutăţile. Ea vorbeşte neântrerupt, iar eu o privesc mirată cu duioşie, admirându-i vitalitatea sufletului ei, dar observ în acelaşi timp ravagiile cu care timpul şi-a gravat numele pe chipul mamei Senciuc.Obrajii altădată rumeni, sunt acum doar amintire.Închid ochii să o revăd cu puterea imaginaţiei, dar nu prea reuşesc. Îi mângâi cutele adânci de pe frunte şi de pe obrazul ca de pergament, de pe care cu toată încăpăţânarea lui, timpul, nu a reuşit să-l estompeze farmecul bunătăţii. Apoi privirile ni se întâlnesc şi o căldură fără seamăn mă inundă din albastrul fără prihană al ochilor ei care mă face să strig aproape:
- Doamneee...ochii tăi mamă Senciuc, au rămas la fel de frumoşi, sunt aşa cum îi ştiu din vremea adolescenţei mele, nu s-au schimbat deloc, îi spun şi continuu să mă scald în adâncul lor , în azuriul lor minunat.
- Ei, Linuţa, tari-i greu sâ rămâi sînguricâ ...aşa începe să-mi spună oful ei şi-mi povesteşte cum şi-a pierdut câţiva copii care i-au murit rând pe rând. O întreb de ce nu merge să stea cu una dintre fete, cu Victoriţa, dar ghicesc răspunsul şi înţeleg că aici este viaţa ei şi aici vrea să fie până la sfârşitul ultimei clipe. Oftează mereu. Durerea i se citeşte în glasul obosit de atâta necaz. Din când în când se adresează prietenei mele:
- Nu-i aşa Dinuţa? Aceasta clatină din cap în semn afirmativ.
Mă gândesc, oare ce simte o mamă când îi mor copiii, deşi ea însăşi ar fi pregătită să părăsească pământul care o adăposteşte de 94 de ani. O privesc în tăcere şi aud ca un ropot de vaiete cum îşi plânge fii plecaţi prea curând. Când şirul vorbelor încetează, mă încumet să-i şoptesc:
- Nu te mai necăji, ce putem noi face, mamă Senciuc? Aşa ne este dat de la Dumnezeu un număr de ani şi fiecare la timpul hotărât, când firul vieţii ajunge la sfârşit pleacă din această lume. Important este să ascultăm de Dumnezeu şi să-L iubim , să trăim frumos, să-L iubim în Fiul Său, căci ne aşteaptă raiul, alături de Domnul nostru, care şi-a dat viaţa, pentru-ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică. Aşa scrie în ev.după Ioan cap 3:16. Bătrâna mă ascultă cu atenţie şi-mi răspunde prompt:
- Eu îl iubesc pi Domnu Isus, Linuţa dragâ, da-m pari rău câ mă dor picioarili şî nu mai pot ajungi la bisericâ. Tari aş mai vre sî merg, da anchilozarea nu mă lasâ di loc...Poati mă ie Dumnezău la El câ am trăit distul şâ tari-i greu sângură. ..noroc am di o nepoatâ di la Gelu meu, cari s-o dus şâ el, câ mi-o rupt inima di dureri. Fata asta mai vini, îmi faci mâncari...îmi aduci ci-mi mai trebui...îmi spalâ câti ceva... Dacâ n-ar fi e...ci m-aş faci oari? Vai di capu meu, încheie bătrâna, oftând greu. Îşi şterge o lacrimă şi văd că tremurul mâinii nu conteneşte, ca şi lacrima ca şi tremurul vocii.
O privesc continuu de parcă nu m-aş mai sătura de chipul ei. Pare obosită, aşa că Dina îmi face semn să plecăm. Mama Senciuc caută jos la picioarele ei şi ridică o sacoşă cu bob din care ia câţiva pumni îi pune într-o punguţă de plastic şi mă îmbie s-o iau. Nu pot s-o refuz , aşa că iau punga şi o îndes în poşeta mea şi mulţumindu-i din suflet mă ridic. Banca scârţâie ca o placă de patefon uzată. O îmbrăţişez. Ea mă roagă să mai revin. Eu o privesc lung apoi privirea mi se opreşte pe gardul sumbru al cimitirului. Mă sprijin pe umărul Dinei şi oftez.
Timpul se opreşte brusc şi ne îmbrăţişează dureros., poate pentru ultima oară.
http://www.ziaruldepenet.ro/2015/10/01/revederea/
elena marin alexe
Totul în jur e armonie, 
