Viscol...

Grăbeşte Alba cu viscolu-n spate,
se-mpiedică-n drum, apoi iar răzbate,
mai are de dus cale lungă şi-apoi
de ce s-ar opri, e mai bine în doi.

Mereu aliaţi, pornesc împreună,
ce mai tandem, ce pereche nebună,
acopera tot în alb de zăpadă,
case şi drumuri să nu se mai vadă.

Din goana acerbă deloc nu s-opresc,
căci spulberă iute ce-n drum întâlnesc,
furia cea oarbă îi mână şi-i duc
cu ploaia-nghetata sub creanga de nuc.

M-agăţ de fereastră, dar nu mai văd cer
pe-ntinderea albă cu iz de mister,
tăcerea deplină s-a-ntins peste tot,
mă simt amăgită de-un tainic complot.

Acum satu-i mut, nici scâncet de ceartă,
ţipenie nu-i în drum, pe la poartă,
încerc să refac din stolul de gânduri,
crâmpei de poem cernut printre rânduri.

Prin curte aleea în alb s-a pierdut,
pe inimă dorul aşteaptă tăcut
ca soarele blând cu raza-i cuminte
să-ntoarcă din nou iubirea fierbinte.

Va trece şi iarna şi viscolul mut,
sau vânturi cumplite ce gerul asmut,
speranţele vii împletite-n cununi,
cu Tine în suflet aşteaptă minuni.

Elena M . Alexe