Ieri, am revăzut nu mai ştiu pentru a câta oară, Moromeţii, un film care mi-a conturat amintiri de demult dintr-o lume pe cale de dispariţie, cea a satului românesc,o lume care moare încet dar sigur.
Parcă mai ieri colindam straduţele periferice ale oraşelului în care m-am născut, căutand să ajung cât mai repede acolo unde străduţa se pierdea treptat şi abia mai făcea loc paşilor mei, spre cărările care dădeau în dealul Spătăreştilor,acest colţ de rai binecuvântat de Dumnezeu, unde mi-a înflorit copilăria.Căutam locuri cât mai sălbatice, printre arbuşti şi iarba înaltă cât mine aproape şi acolo mă simţeam cel mai bine, ascultând freamătul vântului şi glasul neobosit al greierilor.
În fiecare vară, era o mare bucurie pentru mine, când părinţii mă lăsau să petrec câteva săptămâni din vacanţa mare, pe la rudele aflate la ţară, la Bosanci.
Şi Doamne, ce dor îmi e de vremurile acelea...Mi-e dor de şirurile de căruţe încărcate cu fân, care treceau scârţâind trist şi se opreau pe rând la câte o poartă. Ce îmi mai plăceau gardurile din nuiele împletite! Mi-e dor de escapadele prin gradini, după mere sau cireşe..şi cât de mult imi lipsesc cârdurile de gâşte cu gălăgia lor de precupeţe!
Ce dor imi e să văd pe uliţa satului codane cu flori roşii la urechi şi cu frumoase cosiţe împletite şi aşezate pe cap ca o cunună.
Ei, să nu mai zic ce dor imi e s-o văd pe lelea Lucreţia, cu mijlocul strâns în bete, straşnică femeie purtându-şi cătrinţa cu mare mândrie şi scuturându-şi tălpile goale de colbul drumului în iarba de pe marginea şanţului.
Aş lăsa o fărâmă de dor şi mămăligii cât roata carului, făcută de mâna iscusită a leliţei Firuţa, pe care o împărţea celor 12 fraţi ai ei, dar şi mie deopotrivă. Bună mai era cu brânză de oi si ceapă verde... Mult mai bună decât acasă, unde o împărţeam doar cu Gelucu, fratele meu.
Eh, vremuri duse! Amintirea lor însă e tot mai pregnantă, deşi trece timpul. Acolo în satul dintre dealurile bucovinene, am prins drag de muzica populară, pe care o ascultau oamenii adunaţi ciorchine pe la porţi, doar în zile de sărbătoare, când se întorceau dela biserică.
Dar ploaia?
Era parcă o chemare acel ceva, care te făcea să nu te fereşti de stropii repezi de vară, ci să adăşti cu braţele deschise sub izvoarele cerului, cu poarta inimii deschisă larg şi bucuria întipărită pe chip.
Doamne şi ce-mi mai placea să cutreier cărările de prin toate dumbrăvile înmiresmate!
Ziua, tălpile parcă aşteptau să mângâie negrul pământului, ca într-o comuniune plină de linişte cu natura, iar mai târziu, noaptea îmi săruta visele, când adormeam în aroma fânului proaspăt cosit.
Acum satul este în agonie de moarte, iar eu şi tu trecem nepăsători sau neputincioşi pe lângă el.
Şi cum să nu moară când îşi pierde autenticul pe zi ce trece, transformându-se in hilar şi grotesc?
Ca din pământ răsar clădiri, care de care mai gigantice, diforme şi de prost gust. Pe uliţe, trec în goană lăsând în urmă trombe de praf,maşini scumpe atrăgând lătratul furios al câinilor, blestemele babelor şi fugărind cele câteva găini răzleţe, care s-au aventurat la drum..
Tinerele cu părul vopsit în cel puţin trei culori stridente, îşi scâlciază prin gropile uliţelor, pantofii de sute de euro şi înjură birjăreşte, trăgând cu sete din ţigară spre disperarea şi oprobiul bătrânilor, care sprijiniţi de stâpul porţilor, îşi fac cruce.
De prin curţi decibelii îţi agresează intimitatea gândului trâmbiţând un soi de muzică străină satului, dar la modă acum - maneaua.
Nici cu Dumnezeu nu stau mai bine satenii, deoarece renuntă tot mai des la slujba de duminică, in favoarea altor treburi pe lângă casă, sau a televizorului.
Eh, multe clipe ale vieţii satului dispar odată cu trecerea timpului.
Un singur obicei nu dă semne de agonie: Bârfa.
Eu mă retrag cu nostalgia lipită de suflet, hotărâtă să privesc satul doar printre rânduri...
