NIMIC NU E VEŞNIC

Bucuria mi-a poposit la uşă
în prag de iarnă împletită discret
cu speranţele ce se legănau
la braţ cu puritatea primilor fulgi.
Am primit-o ca pe un dar diafan etern
şi am ascuns-o într-un gest definitiv
în inima-mi greu încercată.
Am ţesut altiţele vieţii în jurul ei,
am ocrotit-o până la jertfă, i-am deschis ochii
desferecând ferestre spre lumină.
Anii au trecut la galop.
Într-o zi am înţeles că nimic nu e veşnic în meandrele lumii.
Nici bucuria, nici iubirea, nici fărâma de speranţă,
nici mila, nici recunştinţa, nici zâmbetul măcar.
Dar dezamăgirea?

Cititorule
Aruncă-ţi pâinea pe ape,
dar nu aştepta să se mai întoarcă la tine.

elena marin alexe