Ador amurgul

Ador amurgul, cu ochii,
cu şoapta inimii, cu sufletul ...

Cerul se odihneşte
în tăcere de plumb,
sprijinit parcă
de palmele mele ridicate,
implorând,
în rugăciunea de seară.
Încremenite,
buzele-mi reci
scapă suspinul,
zbatere confuză,
între dureri ascunse
şi minima nădejde,
tocind nerăbdarea din mine.
Inima zbuciumată
a uitat cântarea
de biruinţă
şi tace rătăcind
pe cărări întortocheate,
alunecoase
cel mai adesea,
efemere.

Îmi agăţ de boltă
privirile înceţoşate de roua ochilor,
dornică s-ating nemărginirea...


Pe alocuri
zările sângerează
palpitând încă dureros,
apoi treptat
se îneacă în văluri întunecate,
ca într-un ocean uriaş,
care le îmbrăţişează
duios şi mut.
Târziu,
arunc năframa sfâşiată de regrete
îmi plec fruntea,
şi ascult cum doarme pământul
legănat la ceas de  taină,
de ochiul nevăzut
al Creatorului.

Ador amurgul, cu ochii,
cu şoapta inimii, cu sufletul..

În noaptea teiului în floare

În noaptea teiului în floare,

Îmi număr paşii pe alee,

Parfumul naşte încântare,

Între natură şi femeie.

În noaptea teiului în floare,

Lumina nu se mai aprinde,

E bezna mai aţâţătoare

Şi-o vrajă rece se intinde.

În noaptea teiului în floare,

Alunecoasă luna trece,

Salut-a cerului grandoare,

Rămâne însă pururi rece.

În noaptea teiului în floare,

Colind pe străzi întunecoase,

Dau mâna cu înfiorare,

Cu flori, copaci, garduri şi case.

În noaptea teiului în floare,

Mă-mpac cu cerul şi pământul,

Iubesc şi mângâi iarba mare,

Vorbesc cu stelele şi vântul.

În noaptea teiului în floare,

Tristeţea-n taină mă surprinde,

Iar băncile îmbietoare,

Cu mângâiere m-ar cuprinde.

În noaptea teiului în floare

Îngenunchez înfiorată,

Mă las purtată de splendoare,

Prin văl de stele-nveşmântată.

elena marin alexe

Ochiul din mine

Îmi şchioapătă pasul ascuns printre flori,
fierbinte fiorul mă poartă spre nori.

Albastru ca zarea e sufletul meu,
sensibil şi tandru doineşte mereu.

Pe umeri ţin greul, pe palme cununi,
la chip am lumină, în ochi port genuni.

Mă doare tristeţea şi plâng uneori,
ca roua discretă ce cade  în zori.

Ascunse de lume  prin cele cămări
păstrez nestemate ce-aduc alinări.

Mă-nchin liniştită când zorii răsar,
am candela vie şi-n inimă jar.

Spre Tine privirea abia se ridică,
Ce mare eşti Doamne, cât sunt eu de mică!

elena marin alexe