Fir de speranţă

Aş vrea să ating a Lui nemurire
Ţesută pe-un deal în fir de iubire
Mereu să rămân ancorată de cer
Cu ochii scaldaţi in divinul mister

La poarta de lacrimi mi-am pus iar zăvor,
Isus mă alină atunci când mi-e dor,
Pe frunte-mi coboară cunună de vis
Şi gându-mi ridică spre zări din abis.

De când Îl cunosc privesc des în mine,
Atunci când mi-e greu colind zări senine,
Speranţa mă urcă nu cad la pământ,
Ascult şi mi-e bine, rămân în Cuvânt.

Furtuni mă brăzdează si simt că mi-e frig,
Am clipe în care nu pot să-L mai strig,
Mă văd rătăcită, adesea plângând,
Stingheră şi tristă pe margini de gând.

Puterea se frânge, slăbeşte mereu,
Aproape că zilnic resimt tot mai greu,
Povara de zile cum mă apasă,
Ce lung mi se pare drumul spre-acasă.

Aş vrea să-l scurtez, s-aprind o lumină,
Pe suflet s-o pun urcând pe colină,
Pe căi nevăzute să port aripi vii,
S-arunc vălul negru, să-mbrac bucurii.

Aş vrea să ating a Lui nemurire
Ţesută pe-un deal în fir de iubire
Mereu să rămân ancorată de cer
Cu ochii scaldaţi in divinul mister

elena marin alexe

Şi dacă toamna

 Dacă e vineri, Hai la plimbare la braţ cu poezia!

Şi dacă toamna îmi presară

în suflet gândul care doare,

aştept o altă primăvară,

scaldată-n razele de soare.

Şi dacă sufăr în tăcere,

cu gândul înălţat spre Tine,

ştiu că sunt clipe efemere,

care se rătăcesc prin mine.

Şi dacă ochiul Tău Isuse,

spre mine căuta-n tăcere,

îmi vindecă tristeţi nespuse,

regrete, lacrimă, durere.

Şi dacă inima porneşte

spre-albastra cerului cărare,

din alte zări pace primeşte

şi-mi face ziua sărbătoare.

Şi dacă glasul meu se-nalţă

prins în buchet de bucurie,

pe bolta cerului agaţă,

a inimii bijuterie

Şi dacă-n suflet mor speranţe,

de vântul rece spulberate,

deschid seiful cu restanţe,

din întâmplări adevărate.

Şi dacă peste tot şi toate,

eu, te aleg pe Tine Doamne,

pe lungul drum înspre cetate,

mă plimb la braţ cu mândre toamne.

 

Amurg

Un amestec de roşu şi verde
Printre ramuri de plop, strecurat
Cu o sită de aur măiastră,
În culori de Eden ruinat.

Plânge şi firul de iarbă,
De vântul trufaş asuprit,
Tremură crengile, mute,

În adânc de amurg liniştit.

Obosit este pasul, ce-atinge
Puntea de peste pârău,
Copleşită de-aduceri aminte,
Mă adun între bine şi rău.

Eu, ca şi toamna, Părinte,
Un amestec de roşu şi verde. 

Dar mai pâlpâie-n mine nădejdea,
Că există un ochi ce mă vede.

elena marin alexe 2009.