marți, 17 mai 2011

Trenul

( În memoria tatălui meu )


Compartimentul se umplu repede şi trenul, cu un şuierat prelung  aidoma unui vaiet, o luă din loc, iar lui i se păru că garnitura întreagă trece fără milă peste el, strivindu-l.
Încercă să se roage , implorând mila divină, dar simţi că totul este zadarnic. Inevitabilul se produsese. Nădejea lui era spulberată şi simţi că este neputincios în faţa necazului. Ce se va alege de puiul lui, pe care acum îl strângea cu milă lângă el?
 Îşi aduse aminte cât de mult îşi dorise acest vlăstar, cu femeia vieţii lui. O ameninţase, atunci, spunându-i că o va părăsi dacă nu-i va face un copil. Iar când acesta se născu, avu impresia că este cel mai bogat din lume. Curând însă, când micuţa avea doar şapte luni, femeia lui se stinsese după o boală grea şi singurul echilibru îi rămăsese această minune cu părul buclat, cu ochii vioi si inteligenţi.
De mică, avea înclinaţie spre desen şi recita,  cu mare talent, Scrisoarea-a 3-a,  iar el se simţea mândru oriunde mergea cu ea.
Operaţia la ochi pe care o suportase fetiţa,  păru iniţial un succes, mai ales că a fost facută de o somitate la acea vreme, prof. Vancea, care studia in străinătate, dar venea aproape lunar la spitalul ieşean, Sf. Spiridon. Nici acum nu înţelegea bine ce s-a întâmplat dupa ce i-au scos bandajele. Primise diverse explicaţii. Ba că fetiţa a suferit un şoc post operatoriu, ba că s-a strecurat o eroare în tratament. Se mai auzea că i-ar fi fost atins nervul optic. Nimeni nu-i spusese ceva sigur, aşa că adunându-şi obida in inima încremenită de durere, oprindu-şi cu greu lacrimile, îşi luă odorul şi plecă spre casă.
Cele două fete din compartiment râdeau zgomotos, răsfoind paginile unei reviste de modă, tachinându-se reciproc. Râsul zglobiu care curgea ca o ploaie de vară era pentru el picatura chinezească. Privi la dreapta, spre batrâna ce dormea dusă şi zise in gând:
- Ce bini i-o fi babii aştia! Doarmi... fărâ nici o grijâ!
Perechea din stânga lui, probabil proaspăt căsătoriţi, se sorbeau din priviri, absenţi la tot ce era în jurul lor.
Îşi purtă raza privirilor spre fereastra vagonului, urmărind defilarea dealurilor împodobite cu verdeaţă din belşug. Iubea plaiurile moldovene şi se lăuda cu ele deşi nu se născuse prin aceste locuri.
Acum îl lovise necazul. Nu se putea împăca cu gândul că fiica lui va rămâne  nevăzătoare. Nenorocirea asta i se părea de nesuportat.
Brusc, fu smuls din avalanşa gândurilor, de cuvintele abia şoptite:
-Tăticule, eu când am sâ pot vide iar? Am atâtia cărţ pi cari li-am primit aici di la voi şâ abe aştept sâ li răsfoiesc...Mi dor tari di citit, câ di trii luni di când m-ai internat nu am mai pus mâna pi o carti..
O mângâie tandru pe creştet şi îi răspunse:
- Las câ  o sâ-ţ revinâ vederea...ai sâ vez iar draga me, câ doarî n-o sâ rămâi oarbâ, fetiţa me dragâ!
- Hai, mai dormi olecuţâ..
În compartiment se făcu linişte.Vorbele lui căzură ca un trăsnet peste călători. Râsul fetelor care îl deranjară, impietri şi lăsă loc unui rictus amar. Toate privirile îl cuprinseră ca nişte tentacule. Oamenii parcă aşteptau ceva... şi el înţelese că trebuie să-şi lase jos, măcar pentru câteva minute,  povară gândurilor.
Le povesti cu glas molcom păţania  fetei lui, apoi se simţi mai uşurat şi nădejdea începu să-şi facă loc uşor-uşor în inima lui copleşită de durere. Închise ochii şi, cu puţina speranţă ce-i mai rămase ascunsă prin  adâncul sufletului, lăsă totul în grija lui Dumnezeu. Doar o minune  putea schimba verdictul medicilor. Şi el credea în minuni. Voia să creadă...

Fetiţa stătea rezemată de el, privind în gol, atunci când vocea controlorului, ca un robot, se strecură printre călători:
- Biletele la control vă rog!
Uşa se deschise şi urmă ţăcănitul aparatului de taxat bilete. Le întinse şi el.
Controlorul compostă biletele, dar nu-şi putea  desprinde privirea de pe chipul fetiţei.
- Ce păr frumos ai scumpo, cum te cheamă?,  o întrebă el .
Cum fetiţa nu răspundea, continuând să privească în gol, urmară cîteva explicaţii şi, pe măsură ce povestea despre necazul fetei lui prindea contur,  controlorul obosit parcă de povara istorisirii se aşeză pe unicul loc liber şi ascultă plin de compasiune, iar trasăturile feţei lui se schimbară treptat, treptat.
Întinse mâna şi, cu duioşie, mângâie părul buclat, într-un gest de alint definitoriu. Oftă adânc.
Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mânuţa delicată se mişcă imperceptibil, mai întâi, apoi degetele ei atinseră  epoletul roşu al uniformei controlorului. Toţi împietriră. Fetiţa urmări cu degetul  pe haină şi un zâmbet i se înfiripă pe obraz. Privirea ei se plimbă mai sus şi o întrebare tîşni de pe buze:
- Nenia di ci aveţ roşu la şapcă? Mie din tăti culorili, cel mai mult îmi plac roşu şî galbin, aşa ca bluziţa asta, mai zise, arătând spre una din fete.
Murmurul stârnit de vorbele fetiţei se transformă în rumoare şi una din fete aruncă revista, apoi o prinse pe fetiţă cu ambele mâini  şi, într-un acces de neoprit, incepu s-o întrebe:
- Scumpo, vezi?! Ai început să vezi... hai, spune!, se precipitau vorbele,iar braţe calde se grăbeau să o cuprindă într-o unică mângâiere.
Se iscă o forfotă de nedescris. Vorbeau toţi, deodată.  Se aplauda. Era ca un triumf.

Tatăl nu-şi putea opri lacrimile care-l podidiseră  brusc. Nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. Preţ de o clipă,  închise ochii, ca într-o tăcută mulţumire, apoi privirile i se prinseră de azuriul cerului şi rămaseră ancorate multă vreme acolo. După trei luni de întuneric, soarele săruta iarăşi ochişorii  care îi erau atât de dragi.
Trenul opri scrâşnind şi gâfâind de efort.
Coborâră, ţinându-se strâns de mâini. Strada din faţa lor se deschidea în urcuş, iar fetiţa zise:
- Mai încet tăticule, ai sâ obosăşti!
El îi zâmbi şi grăbi pasul. Nu mai simţea nicio povară. Primise puteri noi şi bucuria îi dădea aripi.
Fetiţa urca voiosă, săltând de pe un picior pe altul.

elena marin alexe

20 de comentarii:

Lisandru Cristian spunea...

Am ajuns primul? Mă bucur că recitesc textul acesta, după ce l-am citit cu mare bucurie pe Amprente. Şi voi spune încă o dată că mă bucură şi aplecarea dumneavoastră către proză, nu numai către poezie. Aţi creionat o frumoasă poveste care dă de gândind, în ultimă instanţă... Aşteptăm cu mare bucurie şi alte texte. Dumnezeu să-l odihnească pe tatăl dumneavoastră!

Vă îmbrăţişăm cu mare drag...

Cristake spunea...

Impresionant. Enough said.

criss spunea...

Buna Elena :)
M-a induiosat foarte mult povestea fetitei.
Dumnezeu face minuni in permanenta :)

Dumnezeu sa te ajute si pe tine, sa fii sanatoasa; sa-ti dea inspiratie maxima la scris.:)

Te pup mult si iti doresc numai bine, tie si familiei tale.
Cu drag,
Criss.:)

corina spunea...

Elena deosebit!Dar cel mai mult mi-a placut dialectul moldovenesc.Eu nu stiu moldoveneste dar aici m-am descurcat...:)
Te felicit!Ai muuuulte daruri....
Iar pentru tatal:Dumnezeu sa-i faca parte de vesnicie!

marada spunea...

Mare-i puterea Domnului! Cand crezi ca totul s-a sfarsit, rasare soarele.
Ganduri bune din Valcea!

elena marin-alexe spunea...

Lisandru Cristian
Incă o dată îţi mulţumesc pentru rabdare. Cristian am rămas doar cu amintirile, care nu mă lasă să-l dau uitarii nici un moment.
Vă port în gândurile mele dragilor!

elena marin-alexe spunea...

Cristake
Daca yici tu eu te cred.Mulţumesc Cristake!

elena marin-alexe spunea...

criss
Ei, frumoaso, îmi era dor de tine...! Mă bucur ca ai trecut pe aici luâd parte la un crâmpei din amintirile mele.
Fii binecuvantată acolo unde esti draga mea!

elena marin-alexe spunea...

corina
Darurile îi aparţin Lui.E cel mai bogat şi poate darui oricui:)
Mulţumesc Cori! mă gândesc adesea la tatal meu, DAR ŞTIU CĂ NE VOM ÎNTÂLNI ÎN LOCAŞUL PREGĂTIT DE ISUS PENTRU TOTI CEI CE SE ÎNCRED IN EL:)

elena marin-alexe spunea...

marada
Aşa este draga mea vâlceancă. Fii binecuvântată!

Cella spunea...

Ai asa un dar de a face lacrimile sa iasa si din piatra seaca ... si acu de dimineata su iesit de mama, mama.
Drept sa iti spun nu cred ca pot sa scriu asa moldoveneste ca tine desi is moldoveanca 100%. Mai mult sunt intrebata daca nu-s sasoaica =))decat moldoveanca ;)

iri spunea...

Multe binecuvantari , Elena draga , si iti multumesc pentru vizitele tale.
Multumesc pentru lectura!

elena marin-alexe spunea...

Cella

Trebuie sa-mi spui te rog de unde din Moldova?

elena marin-alexe spunea...

iri
La fel iti doresc si tie draga mea!

Cella spunea...

Iasi ;))

elena marin-alexe spunea...

Cella
Ma bucur!

NightShadow spunea...

Mi-au dat lacrimile si plang pentru ca m-au starnit amintirile dureroase...mi-am pierdut tatal in urma cu 6 ani...eram un copil...

Imi place povestioara foarte mult!!Te imbratisez cu drag

elena marin-alexe spunea...

NightShadow
Multumesc pentru lectura si apreciere.
Te mai astept cu placere "la plimbare"!

ARIPI DE FLUTURE spunea...

minunata poveste
cand nu si pierd speranta oamenilor cu suflet bun li se itampla minuni

elena marin-alexe spunea...

ARIPI DE FLUTURE
Speranta trebuie sa ne fie in Dumnezeu fluturasule!