luni, 2 mai 2011

Întoarcerea

Urc panta spre oraş. E tare obositor acest drum de la gară spre centru, cam vreo 300 de metri. Gândul că în curând voi ajunge să revăd casa copilariei mele, îmi dă aripi. Aproape că nu observ nimic pe unde trec, din cauza grabei. La un moment dat, înţeleg că în acest ritm voi obosi repede, aşa că încetinesc şi îmi las privirile să alunece în dreapta şi-n stânga cu oarecare mirare. S-a mai schimbat câte ceva...   Câţi ani au trecut, nu mai ţin minte. Un lanţ de blocuri îmi taie calea şi descumpănită oarecum, nu mai ştiu încotro s-o apuc. Mă rog în gând şi hotărăsc să merg totuşi pe un drum mai lăturalnic, poate pe  acolo nu s-au schimbat prea multe. Şi am avut dreptate.
Aceleaşi case, mă salută tăcut de pe o parte şi de pe cealaltă, iar eu le răspund din priviri. În faţa mea tronează la fel de stingheră ca şi altădată, vechea Sinagogă, acolo unde în copilărie obişnuiam să merg cu tatal meu, care avea mulţi prieteni evrei. La uşa somptuasă dar mâncată de vreme, mă opresc preţ de câteva clipe. Parcă se aude murmurul vocilor din serile de Sabath. Ca într-o vrajă, mâna se întinde dornică să mângâie lemnul uzat dar încărcat de amintiri, apoi paşii o iau iarăşi din loc şi nu după multă vreme, iată-mă căţărată pe gardul cimitirului vechi evreiesc, căutând  cu privirea avidă, pietrele acoperite de muşchiul verde, ca de o plagă a timpului. Pe aici, printre ele, ne jucam de-a ascunselea...

Am ajuns şi pe strada  ce mi-a ocrotit paşii copilăriei - Nuţu Elman. Casele parcă nu s-au schimbat şi ochii mei se odihnesc tăcuţi pe unele dintre cele ce mi-au marcat copilăria. Pe stânga zăresc fântâna veche cu ciutura aproape putredă şi mă apropii incet de căsuţa cu gard verde. O voce din mine ar vrea să strige şi acum:
-Tanti Păduraru...! M-o trimis mămica sâ cumpăr borş, că matali îl faci cel mai gustos ! Parcă o văd cum îşi freacă bucuroasă palmele şi îmi ia sticla cu o mână...iar cu cealaltă mă mângâie pe creştet cu blândeţe.
O iau din loc, grăbită şi dornică, de a regăsi locuri dragi sufletului meu. Ochii mei nesătui caută iscoditori printre leaţurile gardurilor ce poartă patina timpului.
Dar iată şi casa Ioanei, prietena mea. Ferestrele parcă îmi vorbesc şi văd o mână fluturând dintre pletele blonde....   M-a zărit, îmi zic dar acum mă grăbesc să ajung acasă...   Îi trimit o bezea.
Inima îmi ticăie ca un ceasornic şi aproape mi se taie respiraţia, când zăresc bătrânul nuc de la poartă care mă întâmpină solemn, dar prietenos. Simt o mare greutate căzând de pe umerii mei şi uşoară ca fulgul mă apropii de poartă, neştiind ce să fac- să intru sau să bat mai întâi? Dar cum stam pe gânduri, uşa de la intrare se deschide şi o femeie între două vârste, legată cu un batic dupa ceafă şi îmbrăcată cu un capot din mătase bleumarin cu trandafiri galbeni, îşi face apariţia în prag. Am rămas lipită de poartă, privind.
În mâini ţine un ghiveci cu clopoţei roşii,  pe care-l pune în faţa casei pe o bancă. Pe rând alte 10 ghivece sunt aşezate unele lângă altele şi stropite cu apă.
- Dragili lu'mama, hai sâ va steargâ mama şâ sâ va curătă, frumoasâlor - aşa le vorbea, ca unor fiinţe, care aveau nevoie de-o vorbă bună.
La colţul casei îşi face apariţia baba Ileana, o femeie tare hâtră, care ajută la treburile casei, înainte de sărbători şi pe care noi copiii, o îndrăgim mult căci este un izvor nesecat de poveşti.  Cu broboada neagră trasă pe frunte, cu mânecile suflecate până dincolo de coate, ea strigă :
- Madam Marica, mai dăm' o bucatâ di săpun, câ mai am trii ţoali di spalat.câ uiti copchiii aştia ard di nirabdari sâ li mai zâc o povesti di-a me!
Mama mea se apropie de ea şi-i explică unde găseşte săpunul şi se întoarse la florile ei, vorbindu-le întruna cu dragoste ca unor copii şi mângâindu-le cu privirea.
Când din spatele casei apăru şi tatăl meu, respiraţia aproape că mi se opri şi inima o luă la trap... Doamne ce dor îmi mai era de el!
De sub pălăria de vară trasă uşor pe frunte, să nu-l ardă soarele, faţa lui zâmbitoare şi ochii neastâmpăraţi mă încalziră pe dată. Râzând o apostrofă:
- Of. of, da ci mai vorbim noi cu florili, Maricuţâ dragâ şâ tu nu ti superi câ eli nu-ţ răspund?- câ eu m-aş supara tari!
- Mai bini hai sâ gustăm un ceiuţ ori poati vrei un paharuţ di vin, aici la umbra nucului, ca tari-i cald afarâ...câ mai târzâu pi la vro patru, mă apuc iar di soba lu' Oşlobanu, câ az vreu s-o termin.

Stau în faţa porţii, neştiind ce să fac, ţintuită de stâlpul de piatră  şi nu îndrăznesc să mă mişc incă. Poate ar trebui să-mi fac curaj şi să deschid poarta  sa intru. Dar nu o fac.
Îi privesc încă, pe cei doi cum îşi vorbesc, sub umbra nucului şi nu observ că cineva se apropie de poartă. O voce sparge liniştea tăinuită din jur:
- Căutaţi pe cineva doamnă?
-Eu...? ce sa caut? eu...  am venit oleacă pe acasă...  am apucat sa îngăim printre buzele tremurânde şi privirile speriate prinseră să caute prin curte. Cei doi de mai 'nainte dispăruseră. În faţa mea stătea un necunoscut care mă privea curios.
- Pe cine căutati? - mai intreba omul - cu blândeţe în glas?

O iau la fugă fără să mai privesc înapoi, împiedicâdu-mă în propriile cuvinte, ca într-o reţea nevăzută. Lacrimile îmi curg dezlănţuite  ca o ploaie de vară şi eu alerg şi alerg ... Trebuie să mă îndepărtez de acest loc, care pentru mine poartă un singur nume - trecut.

Acasă...  nu mai este demult acasă.

elena marin alexe

34 de comentarii:

Delia spunea...

Dulce şi-n acelaşi timp dureroasă incursiunea în trecut.
Locurile cele mai dragi nu rămân niciodată aceleaşi şi parcă dacă le revizităm ne lasă un gust dulce-amărui a doruri de demult...

Danube Daughter spunea...

Ma faceti sa ma imaginez la poarta atat de draga si acum atat de straina a casei mele de la Dunare, unde pana nu demult intram desculta si dansand de bucurie ca sunt acolo,Acasa. Durerea aceasta am simtit-o si eu si am plans-o si eu si va inteleg atat de bine... Este totusi o binecuvantare ca avem un loc caruia sa ii spunem mereu Acasa,la orice epoca ne-am putea referi. Va doresc o zi minunata scumpa doamna!

Rappa_ru' spunea...

Impresionanta poveste. M-am simtit aproape ca in povestile lui Creanga. Frumos si un pic trist in acelasi timp. Toate cele bune doamna Elena !

corina spunea...

Elena dar pentru ce nu ai intrat totusi?Sau poate nu am inteles eu bine parintii tai mai traiesc?
De cati ani nu ai mai fost la Suceava?
Iarta-ma ca-ti pun aceste intrebari poate sunt prea indraznete....
Daca vrei nu este nevoie sa-mi raspunzi....
De ce te-am intrebat? pentru ca eu as fi dorit un altfel de final....
Cu toate acestea din partea mea o imbratisare!!!!

elena marin-alexe spunea...

Delia
Incursiunile in trecut, amesateca in suflet gustul dulce amarui...si nu-ti lasa loc la replica.
O seara calda in inima iti doresc din Vrancea, draga mea Delia!

elena marin-alexe spunea...

Danube Daughter
Bine ai definit poarta soprano draga. Poarta pe cat de draga si familiara candva, pe atat de rece si straina acum.Acel loc desi nu-mi mai apartine, ramane un fel de "acasa"...totusi.
Fii binecuvantata scumpa mea!

Cella spunea...

Elena,
de la 11 ani am plecat de acasa si ... acasa nu mai e demult ... acasa.
Dar .. inteleg ce simti, ce asteptari ai, ce sentimente amestecate te tulbura cand nu mai recunosti oamenii si cat de stanjenita esti ca ei stiu foarte bine cine esti :D

elena marin-alexe spunea...

Rappa_ru'
Uneori intoarcerile la locuri dragi, iti strecoara si picuri amari...
Multumesc de lecturare Andrei draga!

elena marin-alexe spunea...

corina
Cori draga, parintii mei au vandut casa demult si acum are alti stapani.Intorcandu-ma acum cativa ani in urma, m-au coplesit amintirile si acolo langa poarta am retrait vii amintiri din copilaria mea...
Cat despre parinti, acestia au trecut in vesnicie, unul in 2000 altul in 2004. Au ramas insa amintirile vii....
Te imbratisez cu mare drag,cu iubire din IUBIREA LUI!

... spunea...

Orice întoarcere în locurile copilăriei îmi strecoară în minte amintiri de neuitat.
E greu de acceptat situaţia în care oamenii care făceau parte integrantă din peisaj să nu-i mai regăsesti,iar locurile care ne-au îndulcit copilăria să fie văduvite de vitalitatea de odinioară.Nu degeaba se spune că omul sfinteşte locul!
Şi eu am avut acelaşi sentiment,după moartea mamei, când mi-am vizitat sălaşul naşterii mele,Inimioara,cum îmi place mie să-i spun satului în care am văzut primul răsarit de soare.Totul era schimbat,când in pragul casei nu mă mai aşteptase mama.
Totuşi,revin cu drag ,în locul copilăriei!Chiar dacă sunt dezamăgit câteodata de starea de lucruri de acolo,simt că ma încarc sufleteşte după fiecare clipă petrecuta în" leagănul copilăriei".
Nu sunt în măsură să dau sfaturi,însă cred ,cu tărie ,că locul naşterii nu trebuie să-l abandonam niciodată!Acolo ne sunt rădăcinile,chiar dacă unele "ramuri" ni s-au "uscat".
Vă multumesc pentru trăirile relatate !
Vă doresc o zi frumoasă!

Lisandru Cristian spunea...

Frumos text. Cu mare plăcere l-am recitit şi mă bucur că l-aţi postat pe blog. Un text care ne îndeamnă la reflecţie. Acasa... Acolo unde am făcut primii paşi, acolo unde am învăţat primii paşi în viaţă, cei şapte ani de... acasă.

Remarc doar unul dintre multele pasaje deosebite:
"Simt o mare greutate căzând de pe umerii mei şi uşoară ca fulgul mă apropii de poartă, neştiind ce să fac- să intru sau să bat mai întâi? Dar cum stam pe gânduri, uşa de la intrare se deschide şi o femeie între două vârste, legată cu un batic dupa ceafă şi îmbrăcată cu un capot din mătase bleumarin cu trandafiri galbeni, îşi face apariţia în prag. Am rămas lipită de poartă, privind."

Gânduri bune, scumpă doamnă!

elena marin-alexe spunea...

Cella
Uneori intoarcerea acasă, te poarta prin vechi amintiri,pe care le crede-ai de mult uitate...

elena marin-alexe spunea...

...
Aşa este, ai mare dreptate.Desi ai mei nu mai sunt acolo, totusi de cate ori merg la Falticeni, imi doresc mai intai sa trec prin fata casei noastre...
E ca o chemare din interiorul meu, pe care nu pot s-o ignor.

elena marin-alexe spunea...

Lisandru Cristian
Nu stiu de ce, dar de ceva vreme, mă întorc tot mai des spre uliţa trecutului. O fi de vină vârsta? Cine ştie! Simt că acolo la timpul trecut,au rămas multe clipe frumoase de neuitat.
Mulţumesc Cristian. Mulţumesc pentru susţinere. Faptul ca tu şi Geanina îmi sunteţi atat de aproape de suflet, nu este o simplă întâmplare.
Vă îmbrăţişez cu drag din Vrancea!
Fiţi binecuvântaţi!

marada spunea...

Am plans!
Si mie mi-e tare, tare dor de casa!
Lucruri care nu depind de mine ma impiedica sa ajung acolo cand mi-as dori...

Toate cele bune!

ELENA spunea...

Impresionantă poveste și tot
odată tristă scumpa mea Tiză...
M-a impresionat până la lacrimi,
eu nemai având nici unul din părinți!
O zi frumoasă vă doresc!
Vă pup și îmbrățișez cu multă dragoste!

elena marin-alexe spunea...

marada
E minunat ca istorisirea mea ti-a atins inima draga mea Marada.
Cat mai ai pentru cine s-o faci, e minunat.

elena marin-alexe spunea...

ELENA
Nici eu nu-i mai am ...a ramas doar casa si vechile amintiri care nu mor.
Fii binecuvantata Tizo draga mea!

Cristake spunea...

Inc-o data se dovedeste ca omul este masura tuturor lucrurilor. Dispare omul, se schimba locul - vin altii si il fac altfel. Si asa se distruge "acasa".
Ma mira (si ma si bucura) mecanismul asta launtric, care ne ataseaza de locuri, ca sa nu mai zic de oameni.

ARIPI DE FLUTURE spunea...

probabil asa ma voi simti si eu cand nu va mai fi bunica:(va imbratisez dna elena

elena marin-alexe spunea...

Cristake
Dispar oamenii dar rămân amintirile timpului trăit, încrustate in suflet...
Ce mai faci tinere?

iri spunea...

Cat de adevarat este Elena!Parintii au fost cei care au facut ca casa sa fie acasa!Aceeasi sentimente am si eu "acasa".
Multumesc de vizita!Da este nepotica mea .Una dintre cei 6 nepoti.
Oricum adevarata casa a noastra este acolo sus, unde ii vom intalni cu cei plecati inainte,si vom fi mereu impreuna.

Cristake spunea...

Ce sa fac... imbatranesc. Unii ar crede ca ma si inteleptesc - dar eu nu ma dau batut asa usor. :D

elena marin-alexe spunea...

ARIPI DE FLUTURE
Da, e un sentiment de frustrare...
Fluturasule te pup!

elena marin-alexe spunea...

iri
Fara ei, parintii, raman doar amintirile a ce a fost candva...
Dumnezeu sa-ti binecuvanteze copiii si nepoteii draga Iri!

elena marin-alexe spunea...

Cristake
Ma bucur ca ai ramas tot hatru...si asta e de bine!

Lavinia spunea...

vreau si eu sa cunosc pe cineva care este evreu, adica sunt curioasa:D

kis spunea...

de fiecare data cand vin la plimbare,gasesc subiecte adanci de meditatie.
foarte frumos!
salutari din hd!

elena marin-alexe spunea...

Lavinia
Şi evreii sunt ca şi noi, doar că au acel ceva ...specific poporului Israel. Sper să cunoşti pe cineva din această etnie draga mea.

elena marin-alexe spunea...

kis
Mă bucură la fel, fiecare plimbare a ta:)
Fii binecuvântat Sami!

tu26dor spunea...

placuta poveste. trista. tristetea asta e atat de aievea aici... cand fugiti de trecut, nu lasati amintirile placute in urma.
zi senina si zambet vesnic!

elena marin-alexe spunea...

tu26dor
Mulţumesc de urare Tudore! Sa ai un sfârşit de săptămână binecuvântat!

florin spunea...

Am copilarit 5 ani pe nutu elman, mai precis intre 1973-78. O strada multietnica plina de evrei, tigani si romani. Locuiam in apropierea sinagogii si eram la doi pasi de scoala. Acum 3 ani am revazut acele locuri dar...au ramas doar fragmente din ceea ce era odata nutu elman. Totdeauna revin cu mare placere in aceste locuri chiar daca nu mai cunosc pe nimeni. Va salut pe toti cu mult respect cei de pe Nutu Elman.

elena marin-alexe spunea...

DA ERA O STRADA MULTIETNICA, asa cun zici Florine.Pe langa cele 3 natii amintite de tine, mai traiau si greci, lipoveni si nemti, pe aceiasi strada.
Multumesc pentru comentariu si mi-ar placea sa-ti cunosc numele intreg...:)