Povestea de la capătul unui fir de aţă

     

Sărbătorile Naşterii Domnului şi Anul Nou se apropiau cu repeziciune, de parcă, timpul se afla într-o cursă nebună cu el însuşi. După socoteli riguros făcute, am înţeles că anul ăsta nu voi avea chiar o masă bogată de sărbători, aşa cum îmi doream. Poate nici brad. În cursul anului făcusem nişte cheltuieli neprevăzute care încă mă lăsaseră cu datorii. Dar iarna şi sărbătorile ei nu puteau să aştepte după bruma de confort financiar. Cu capul în palme, în faţa  caietului de cumpărături lunare mă străduiam să împac, oarecum, cheltuielile. Simţeam cum valul de nemulţumire abia schiţat se transforma într-un veritabil taifun care mă sufoca. Noi românii avem o vorbă: oricât ar fi omul de sărac sărbătoarea e sărbătoare, aşa că masa trebuie să fie bogată. La fel gândeam şi eu acum. Încercam soluţii diverse, luam de ici, puneam dincolo, dar tot nu ieşeau lucrurile cum îmi doream. Noroc de soneria telefonului care mă desprinse de frământări. O voce limpede mă interpelă la celălalt capăt:

    - Ce faceţi, v-aţi trezit?

    - Da, scumpo, n-am încotro că treburile nu aşteaptă, n-au răgaz, răspund cu oarecare îngrijorare în voce. Dialogul continuă:

    - Aveţi cumva un fir de aţă bleu? Mi s-a agăţat puloverul şi ...

O întrerup şi o invit să vină la mine. Îmi trec pieptenele prin păr, căci uitasem s-o fac, luată de tentaculele grijurilor şi nu doream să apar neîngrijită în faţa mai tinerei mele prietene. Privindu-mi chipul în oglindă observai umbrele  întunecate de sub ochi. Degetele febrile făcură un masaj sumar, rapid, dar oarecum eficace. Doar ce mi-am pus pe mine un capoţel înflorat ca să mai estompez tristeţea de pe chip, că două ciocănituri în uşă mă obligară să adaug zâmbetul de rigoare şi să-mi întâmpin musafira.

    - Bună dimi....., mă salută scurt ca de obicei,  Mara. Ne îmbrăţişarăm şi deja parcă mă simţeam mai bine.

    - Ce-ai păţit . prind s-o interoghez repede, cu gând să nu -mi pierd prea mult timp la taclale.

Mara îmi arătă minuscula gaură din jacheta ei, drăguţă, de culoare bleu, care asorta minunat la ochii ei albaştri, ca cerul senin. Imediat am găsit bobina cu aţă la nuanţa potrivită şi chipul i s-a luminat brusc. Din amabilitate, deşi nu aveam nici un chef, am întrebat cu oarece ezitare:

   - Vrei să bei o cafeluţă cu mine? Speram să primesc un refuz, căci personal eram prea inundată de griji şi îmi doream să rămân singură cât mai repede.

   - Da, cu plăcere, doamnă Lenuţa, chiar nu mi-am băut cafeluţa de dimineaţă. Răspunsul ei îmi trezi o umbră pe chipul meu, care nu scăpă privirilor agere ale fetei. Întrebarea ei căzu brusc.

   - Mi se pare mie, sau sunteţi cam abătută...parcă toate tristeţile vi s-au aşezat pe umăr?

     Iniţial am vrut să neg afişând zâmbetul de rigoare sub care câteva vorbe bine ticluite ar fi acoperit adevărata mea stare de spirit, dar un oftat lung scăpat de sub control mi-a făcut imposibilă negarea, aşa că răspunsul sincer  şi-a croit loc imediat.

   - Eii, sunt îngrijorată, draga mea. Parcă niciodată nu am avut aşa lipsuri ca acum, în acest sezon când se apropie şi sărbătorile. Nu ştiu cum s-o scot la capăt, am multe datorii lunare, rată şi oricâte socoteli mi-am făcut nu voi reuşi să-mi fac sărbătorile cum doresc, iar cât despre bradul  de Crăciun nu cred…Un alt oftat puse capăt plângerii mele. Mara mă privea uimită şi apoi mutându-şi ochii spre fereastră, căzu pe gânduri. Atitudinea ei, implicit tristeţea din ochi păreau o consolare, de parcă mi-ar fi spus că nu sunt singură, că ea, prietena mea, simte cu mine. Aveam să înţeleg o oră mai târziu motivul tristeţii ei.

Începu să povestească fără nici o introducere, afară de o simplă întrebare.

   - Vi s-a întâmplat vreodată ca sărbătorile să vă găsească fără o fărâmă de pâine pe masă, doamna Lenuţa?

Vorbele ei m-au trezit ca un duş rece...

Începu să povestească dar privirile îi rămaseră agăţate pe fereastră, căutând parcă printre meandrele timpului trecut...

      Se născuse într-un sătuc micuţ, într-o zonă viticolă, renumită, chiar în anul care avea să aducă eliberarea spirituală poporului român.  Era mezina familiei, dar asta nu însemna deloc un avantaj pentru ea, ci dimpotrivă. În anii care au urmat anilor 90, cum sunt identificaţi de cei mai mulţi dintre noi, ca fiind o perioadă de relaxare, de şanse pentru cei mai mulţi, ea şi familia ei nu avuse-se parte de aşa ceva. Tatăl ei, un om bun, un cititor acerb, îndrăgostit de carte, fu îngenunchiat la propriu de băutură, astfel că, deşi ieşise afară, pe alte meleaguri, nu se prinse mare cheag de el. Mamă-sa o fiinţă mai slabă, îşi recunoscu eşecul, dar rămase agăţată de copiii ei. Ei erau sensul vieţii grele pe care o ducea. Se obişnuise cu  lipsurile. Cu greu încropea masa zilnică. Pentru copiii care frecventau şcoala era cel mai greu. De multe ori încălţămintea unuia care avea cursuri dimineaţă, trecea repede la cel ce mergea după amiază, fără să mai fie şters praful de pe uliţă care estompa culoarea iniţială.  La fel se întâmpla şi cu hainuţele, căci pantalonii şi puloverele se mai suflecau puţin şi treaba era rezolvată. Mama primea în suflet mica mulţumire şi nu -şi dădea seama ce răni adânci vor înflori pe sufletele micuţilor care nu aveau nimic numai al lor.Totul se împărţea cu ceilalţi fraţi. Doar dragostea părinţilor, mai ales a tatălui nu era împărţită cu nimeni, căci Mara îşi primea dreptul şi câteva alintări îi mai vindecau rănile sufletului. Maică-sa nu prea avea timp să alinte. Grija ei de leoaică, era să aibă copiii ce mânca. Asta conta cel mai mult.

Mara povestea cu lacrimi în ochi iar eu simţeam că sunt cufundată într-o mare imensă de durere. Oftam şi ascultam cu nesaţ.

     Într-o iarnă lipsurile au luat-o razna de tot. Era în ajunul Crăciunului şi deşi se zbătuse mult, tatăl ei nu reuşise să agonisească nici un bănuţ pentru masa de sărbători. De prin curţile vecinilor, aromele cărnii de la pomana porcului treceau gardul, fără oprelişti. Ce şi-ar mai fi dorit o bucăţică de şorici, dar saliva în gol căci porcul de Crăciun era o himeră pentru familia lor. Cum se însera devreme, copiii satului porniră la colindat. Pe mamă-sa o cuprinse deznădejdea. Ce avea să facă dacă vor veni colindătorii şi la ei în bătătură? Mai întâi legă poarta cu sârmă. Puse repede mâna pe câteva pături, cu care acoperi aproape etanş ferestrele. Acelaşi lucru îl făcu şi cu uşa, pe care o încuie şi astfel se baricadară în propria locuinţă. Nimeni, dar nimeni, nu trebuia să afle amarul lor. Pe plita veche puse repede un ceaun să fiarbă apă. Între timp, desfăcă nişte porumbi şi aruncă boabele în apa clocotită, apoi adăugă o lingură de zahăr luat de prin vecini. Le umplea castronaşele de lut la fiecare în parte şi mulţumea în gând lui Dumnezeu. Vor trece şi peste Crăciunul ăsta. Şi au trecut.

Povestirea Marei se frânse brusc, la fel cum începuse. Nu puteam s-o privesc. Îmi era ruşine. Aş fi vrut să-i spun ceva frumos, dar, ceva îmi încleştase gura.  S-a ridicat tăcută şi m-a cuprins în braţe, apoi  nu mai ştiu nimic...cum a plecat...dacă a mai spus ceva...

Lacrimile mi-au înnecat privirile şi am dat frâu durerii, dar oricât am căutat în amintiri nu am descoperit măcar o picătură din jalea pe care a trăit-o în copilărie, Mara. Fără vlagă m-am îndreptat spre frigider şi l-am deschis larg. Era plin cu de toate...Poate chiar prea plin... Îmi era ruşine, ba chiar îl uram. Bietul frigider, ce vină avea el? Am căzut în genunchi şi am mulţumit printre suspine, minute în şir...

     Într-un târziu m-am ridicat şi am simţit că nu sunt singură. Mara încă era aici, aşa mi se părea. În faţa ochilor îmi juca o masă  şi în jurul ei câteva căpşoare aplecate spre castronelele cu boabe de porumb.

  - Ce? A întrebat cineva de bradul pentru Crăciun?

Brad...Ce brad?

Fără Adrian Păunescu

A mai trecut încă un an, fără Adrian Păunescu. 5.Nov. are o aromă aparte de poezie trecută prin suflet...
Mi-e dor de Poet, de francheţea sa, de sinceritatea sa, de talentul real de scriitor. Hai să ne amintim de el, citindu-i versurile.

CINE ARE PĂRINŢI  în memoriam A.P.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns. 

 

A.P.

 

COLECTIV 30 Octombrie

        Ce voi scrie aici îmi asum cu seriozitate. Mă doare sufletul când scriu şi nu încetez să mă rog, ca orice creştin adevărat, pentru victimile incendiului din clubul Colectiv, care se zbat între viaţă şi moarte. 
Am certitudinea că şi lui Dumnezeu îi este milă de ei, căci şi rokerii sunt făpturile Lui.Cred că aici şi-au dat mâna mai mulţi factori, dar artizanul a fost diavolul, cel care a profitat la maxim de inconştienţa tinerilor şi de toate neregulile sistemului...dar şi de corupţia care macină ţara asta de multă vreme şi nimeni nu i-a nici o măsură.
Nu vreau să polemizez cu nimeni şi din start vă spun că şi eu am ascultat şi ascult Queen şi Freddie Mercury este vocea absolut cea mai bună din toate timpurile. Este părerea mea.
De când am internet de ceva ani, am mai citit şi m-am informat despre curentul rock. Citiţi şi voi aici şi vă lămuriţi singuri:  
https://ro.wikipedia.org/wiki/Heavy_metal
Cu siguranţă veţi găsi motivul sau motivele pentru care biserica înfierează acest gen muzical. Părerea mea este că nu toată muzica rock este infectată de duhuri satanice....Dar nu pot să nu rămân pe gânduri....mai ales că ultimile evenimente m-au marcat, prin agresivitate, foarte mult.

Un lucru aş puncta şi anume: că ar trebui să înţelegem, noi creştinii că Dumnezeu a biruit lumea şi moartea nu prin război, chiar şi verbal, ci prin Dragostea cu care şi-a dat singurul Fiu, pentru-ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Ioan 3:16.
Aşa că mă rog ca Dumnezeu să se atingă de inimile şi mintea şi trupul celor aflati în grea suferinţă, să ierte, să aline durerile lor şi durerile familiilor lor.
 "Pentru ca Fiul omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut"(Luca 19:10). 

Dacă şi voi credeţi asta haideţi să ne unim în rugăciune şi să mijlocim pentru cei care acum suferă dureri cumplite şi aşteaptă ajutor. Este datoria noastră a tuturor creştinilor indiferent de confesiune.

elena marin alexe

Păstrează raza de soare

Dacă vântul cu-adierea-i
Tâmpla caldă ţi-o atinge
Inima se-nviorează
Ochiu-n taină nu mai plânge

Chiar dacă talazul vieţii
Îşi arată iar furia
Sufletul se potoleşte
Se împrăştie urgia

Orice te-ar lovi cu ura
Ce ar vrea să te doboare
N-ar avea putere dacă
Ai păstra raza de soare

În adâncul tău priveşte
Dacă ai lumina bună
Vei putea cu uşurinţă
Să învingi orice furtună

Îndrăzneşte cu speranţă
Cineva de sus veghează
Dacă vei culege pacea
El te binecuvântează

elena marin alexe

Adevărul... lui Ivan Turbincă

       

        Sunt consternată de cei trei nemernici din Brăila şi nu pot să nu mă întreb:

- Oare aşa mult s-a denaturat natura umană? Oare  nu cumva se înmulţesc monştri de lângă noi? Nu cumva avem şi noi partea noastră de vină, când am stat nepăsători şi din laşitate sau comoditate am închis ochii la unele manifestări sălbatice?

Doamne, Doamne, în ce lume trăim? Nu ne lăsa singuri , Doamne!

      De la o vreme nu mai înţeleg ce se petrece în mintea românului.Zilnic veşti tot mai şocante mă fac să îmi pun întrebarea, dacă nu cumva regresul a pus stăpânire peste ţara noastră.

Minciuna şi hoţia, răutatea şi mârşăvia, lipsa de recunoştinţă şi de respect pentru tot ce este benefic sufletului, au invadat mintea şi inima românilor şi nu numai.

Violatorii cresc ca ciupercile după ploaie şi cazurile de răsunet naţional nu mai sunt excepţii, violenţe asupra bietelor animale aduc şi ele o pată peste naţiunea noastră, popii fură oasele sfinţilor de prin mănăstiri...Dumnezeu ştie de ce, ce o fi în planul lor şi cum se mai pot numi ăştia creştini? Tot mai multe crime care te lasă fără grai din pricina violenţei cu care se fac, părinţi sinucigaşi şi ucigaşi de copii şi viceversa, lideri , oameni de valoare cândva, care îşi vând cinstea la mezat, pentru un castron de linte, ce le va distruge libertatea şi onoarea în final. O dorinţă generală de a face rău aproapelui cu orice preţ, de a-l murdări, a-l hărţui, chiar cu preţul ridicolului îi bagă pe unii în CARUSELUL DIAVOLULUI şi-i determină să urască fără motiv, până într-acolo încât să îi vrea la pământ chiar pe cei care cândva le-a făcut mult bine.Astfel binele răsplătit cu rău este partitura preferată a românului.

   

     Toate aceste lucruri mă fac să-mi amintesc de povestea lui Ivan Turbincă şi i-aş da dreptate (sic) lui Ion Creangă, oarecum, dacă nu ar fi pură ficţiune. Asta pentru-că între noi fie zis, după el, unii oameni s-ar trezi în rai şi...negăsind acolo cele lumeşti, diverse plăceri, vicii, răutăţi, nu le-ar fi pe plac, deloc, pacea şi sfiinţenia raiului şi l-ar  părăsi în grabă ,alegând iadul.

    Nu mă mai întreb de ce se întâmplă aceste nenorociri printre oamenii, căci răspunsul vremurilor din urmă l-am găsit în Biblie, dar mă întreb de ce îşi mai pierd oamenii timpul amăginde-se, afirmând că sunt creştini, frecventând o biserică, pozând în oameni de bine, făcându-şi cruce la fiecare pas, dacă în fapt sunt plini de ură, răutate, ingratitudine, lipsă de respect, de dragoste, lipsă de milă, de bun simţ? Ce au de câştigat? Dacă nu le place mila şi dragostea faţă de aproapele, de ce tind să ajungă în rai, căci acolo domneşte Dragostea? Sigur nu este locul lor acolo şi cred că mai bine ar fi să trăiască după pofta inimii şi nu după perceptele lui Dumnezeu, pe care vor să-l amăgească,  vezi doamne că sunt creştini...de parcă Dumnezeu nu le-ar cunoaşte adâncul inimii...

Vai , vai ţie, omule, care încerci să-l minţi pe Cel ce te-a creat! 

Biblia nu minte:

2 Timotei cap.3

1. Să ştii că in zilele din urmă vor fi vremuri grele.
2. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudărosi, trufasi, hulitori, neascultatori de părinti, nemulţumitori, fără evlavie,
3. fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine,
4. trădători, obraznici, ingâmfati; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu;
5. avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea. Departeaza-te de oamenii acestia.

13. Dar oamenii rai si inselatori vor merge din rau in mai rau, vor amagi pe altii si se vor amagi si pe ei insisi.

 Bine-nţeles că şi anul acesta mulţi se vor buluci la moaştele sfintei Parascheva, uitând că unii dintre propovăduitorii lor  au furat acum câteva zile dintr-o mănăstire,  mâna sfântului Haralambie...

Totuşi speranţa moare ultima, aşa că îmi place să cred în revigorarea naţiunii noastre, să nu mai circule despre români veşti care de care mai şocante, ci din contră să se spună că suntem un popor credincios, milos, doritor de bine, plin de dragostea lui Dumnezeu, cinstit, evlavios, cu o inimă bună şi înţeleaptă.

Doamne ajută!

elena marin alexe

Revederea

 Din depărtare, cimitirul evreiesc îşi întinde braţele spre mine, semn că timpul n-a putut să-i rupă vraja cu care ne ademenea pe noi copilandri anilor 70. Am senzaţia că degetele emoţiei mă sugrumă şi nu mai pot respira. Ochii caută febril casa sumbră, acum, înconjurată de arbuştii crescuţi alandala, care îi sporesc misterul. Sunt cu Dinuţa Hapenciuc, prietena mea şi vecina mamei Senciuc, la care am tras în ospeţie. O ţin strâns de mână căci emoţiile mă copleşesc cu fiecare pas. Ne apropiem tăcute. Pe o bancă, în preajma treptelor, stă o bătrână înveşmântată în albastru închis.E putin adusa de spate si mâinile i se cuibaresc în poală. Aş vrea să o strig, dar un căluş nevăzut îmi pune barieră maxilarelor şi strigătul meu piere mai înainte de a se fi născut...
Un grilaj de fier cu patina timpului pe el, lângă care un dulău enorm se agită, mă împiedică să mă apropii, aşa ca încep să strig timid:
       -Hei, mamă Senciuc! Glasul meu o face să-şi ridice capul şi îndată îi aud vocea  care şi-a păstrat inflexiunile calde, atât de cunoscute:
      - Eii, cari eşti acolo, câ nu ti cunosc? Pleacâ mă, îi strigă dulăului, hai pleacâ şi ducându-şi mâna streaşină la ochi se apropie încet de poartă.
     - Mamă Senciuc, eu sunt , ce nu mă mai cunoşti? Am venit de la Focsani să mai vad locurile astea atât de dragi sufletului meu, să mă întâlnesc cu prietenii pe care nu i-am mai văzut de multă , multă vreme...
Bătrâna îşi frecă ochii cu degetele noduroase, amorţite de timp şi privindu-mă lung dădu din cap, iar zâmbetul ei atât de binecunoscut mie, i se întinse pe obraji luminându-i chipul. Lacrimi de bucurie  prind să-i curgă pe obraji făcânduşi loc printre zâmbete de bucurie, iar surpriza o amuţi câteva clipe. O cuprind în braţe şi mă întorc inevitabil în timp.Stăm aşa îmbrăţişate fără vorbe, doar lacrimile nostre se împletesc unind inimile pline de dor. Într-un târziu ţinându-mă de mână îmi şopteşte numele printre lacrimile care continua să-i umezească ochii:
     - Of, Linuţa, Linuţa dragâ ai vinit sâ mă vez, of, Linuţa! Se aşeză pe bancă şi-mi face loc să stau lângă ea. Tăcem în continuare, şi mă gândesc ce multe ar avea de povestit vechea bancă...O cavalcadă de amintiri, de persoane dragi, trecând peste timp îmi invadează gândul şi anii petrecuţi aici se perindă în faţa ochilor mei cu rapiditate aducând în mine dulceaţa vremurilor petrecute aici, la poalele dealului Spătăreşti.
     - Spune-mi ce mai faci, mamă Senciuc, cum îţi petreci vremea... cu cine mai stai aici? Şirul de întrebări o trezi din amintiri pe bătrână, care începu să sporovăiască despre toate, vrând să mă pună la curent cu noutăţile. Ea vorbeşte neântrerupt, iar eu o privesc mirată cu duioşie, admirându-i vitalitatea sufletului ei, dar observ în acelaşi timp ravagiile cu care timpul şi-a gravat numele pe chipul mamei Senciuc.Obrajii altădată rumeni, sunt acum doar amintire.Închid ochii să o revăd  cu puterea imaginaţiei, dar nu prea reuşesc. Îi mângâi cutele adânci de pe frunte şi de pe obrazul ca de pergament, de pe care cu toată încăpăţânarea lui, timpul, nu a reuşit să-l estompeze farmecul bunătăţii. Apoi privirile ni se întâlnesc şi o căldură fără seamăn mă inundă din albastrul fără prihană al ochilor ei care mă face să strig aproape:
      - Doamneee...ochii tăi mamă Senciuc, au rămas la fel de frumoşi, sunt aşa cum îi ştiu din vremea adolescenţei mele, nu s-au schimbat deloc, îi spun şi  continuu să mă scald în adâncul lor , în  azuriul lor minunat.
      - Ei, Linuţa, tari-i greu sâ rămâi sînguricâ ...aşa începe să-mi spună oful ei şi-mi povesteşte cum şi-a pierdut câţiva copii care i-au murit rând pe rând. O întreb de ce nu merge să stea cu una dintre fete, cu Victoriţa, dar ghicesc răspunsul şi înţeleg că aici este viaţa ei şi aici vrea să fie până la sfârşitul ultimei clipe. Oftează mereu. Durerea i se citeşte în glasul obosit de atâta necaz. Din când în când se adresează prietenei mele:
      -  Nu-i aşa Dinuţa? Aceasta clatină din cap în semn afirmativ.
Mă gândesc, oare ce simte o mamă când îi mor copiii, deşi ea însăşi ar fi pregătită să părăsească pământul care o adăposteşte de 94 de ani. O privesc în tăcere şi aud ca un ropot de vaiete cum îşi plânge fii plecaţi prea curând.  Când şirul vorbelor încetează, mă încumet să-i şoptesc:
     -  Nu te mai necăji, ce putem noi face, mamă Senciuc? Aşa ne este dat de la Dumnezeu un număr de ani şi fiecare la timpul hotărât, când firul vieţii ajunge la sfârşit pleacă din această lume. Important este să  ascultăm de Dumnezeu şi să-L iubim , să trăim frumos, să-L iubim în Fiul Său, căci ne aşteaptă raiul, alături de Domnul nostru, care şi-a dat viaţa, pentru-ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică. Aşa scrie în ev.după Ioan cap 3:16.  Bătrâna mă ascultă cu atenţie şi-mi răspunde prompt:
     - Eu îl iubesc pi Domnu Isus, Linuţa dragâ, da-m pari rău câ  mă dor picioarili şî nu mai pot ajungi la bisericâ. Tari aş mai vre sî merg, da anchilozarea nu mă lasâ di loc...Poati mă ie Dumnezău la El câ am trăit distul şâ tari-i greu sângură. ..noroc am di o nepoatâ di la Gelu meu, cari s-o dus şâ el, câ mi-o rupt inima di dureri. Fata asta  mai vini, îmi faci mâncari...îmi aduci ci-mi mai trebui...îmi spalâ câti ceva... Dacâ n-ar fi e...ci m-aş faci oari? Vai di capu meu, încheie bătrâna, oftând greu. Îşi şterge o lacrimă şi văd că tremurul mâinii nu conteneşte, ca şi lacrima ca şi tremurul vocii.

O privesc continuu de parcă nu m-aş mai sătura de chipul ei. Pare obosită, aşa că Dina  îmi face semn să plecăm. Mama Senciuc caută jos la picioarele ei şi ridică o sacoşă cu bob din care ia câţiva pumni îi pune într-o punguţă de plastic şi mă îmbie s-o iau. Nu pot s-o refuz , aşa că iau punga şi o îndes în poşeta mea şi mulţumindu-i din suflet mă ridic. Banca scârţâie ca o placă de patefon uzată. O îmbrăţişez. Ea mă roagă să mai revin. Eu o privesc lung apoi privirea mi se opreşte pe gardul sumbru al cimitirului. Mă sprijin pe umărul Dinei şi oftez.
Timpul se opreşte brusc şi ne îmbrăţişează dureros., poate pentru ultima oară.

http://www.ziaruldepenet.ro/2015/10/01/revederea/

elena marin alexe

În fiecare zi

În fiecare zi Te caut,
Pe vechile poteci, albastre,
Acolo unde bucuria
Răspunde inimilor noastre.

În fiecare zi, sau noapte,
Mă caută iubirea-Ti mare,
În încercări sau în necazuri,
Te-apropii şi-mi dai alinare.

În fiecare zi, Isuse,
Cetate-mi eşti în ceasuri grele,
Tu cerni din binecuvântare
Şi-alungi oftaturile mele.

În fiecare zi m-apropii
Mereu mai mult de Tine Doamne
Îmbrăţişez dulceaţa vieţii
Din primăveri sau veri şi toamne

În fiecare zi, speranţa,
Mai cerne-o rază-n drumul meu,
Mă-nviorează, mă ridică,
Mai urc o treaptă, urc mereu... 

elena marin alexe

Septembrie

Se-apropie toamna, tiptil, pe cărări,
Hai vino, să vezi cum se-alintă pe zări,
Uşor se strecoară în galbenul ei
Să-şi pună sărutul pe flori, pe alei.

Spre soare zâmbeşte cu milă-n priviri,
Pe raze îi scrie cu ploi amintiri,
Desferecă uşi la pod, la cămară,
Stăpână deplină din zori până-n seară.

Se plimbă, cu vântul la braţ prin livezi,
Prin crengile pline, adesea îi vezi
Le mângâie-n treacăt, şoptind dulci poveşti,
Tu stai şi te miră, cu drag  îi priveşti

Când coşul cu roade bogate ţi-e plin,
Tu ruga înalt-o spre harul divin,
El toamna bogată trimite mereu,
Iubeşte şi iartă, sublim Dumnezeu.

elena marin alexe

Aniversare 63

Acum câteva zile,  am mai dat o filă în cartea vieţii mele. Mi-au fost aproape copiii de la Cluj, Lidia şi Sergiu Posteucă, cu nepoţeii, Alexandra, Emi şi Andreea, Simona şi Vlad Oneţ au venit şi ei din Bucureşti, iar lor li s-a adăugat Fiul meu Robert Alexe cu soţia Mary şi nepoţeii, Robert şi Miriam.

Curtea noastră a devenit parc de maşini...iar noaptea s-a luminat de veselie şi glasuri zglobii... Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi mi-a dăruit momente de eternitate. Nici nu ştiu cum au trecut cele trei zile de bucurie.

Acum sunt încă sub portalul emoţiilor şi încă visez că am curtea plină. Doar liniştea deplină mă convinge că timpul s-a scurs şi a luat cu el momente minunate, dar mi-a lăsat deschisă o fereastră prin care vin amintirile....

elena marin alexe

Candela

Când îmi aprind candela-n noapte
Se curmă umbrele şi mor,
Inima mea vorbeşte-n şoaptă,
Iar Tu-mi alini toamna de dor.

Luceafărul treptat păleşte,
Când ruga mi-o trimit spre Tine,
Prin crengi se potoleşte vântul,
Şi-i linişte cum se cuvine.

La ceas de taină, printre stele,
De vorbă stăm până spre zori,
Îmi ştergi iar lacrimile mele,
Cu-n gest alungi şi ploi şi nori.

Apoi mă-ntrebi de sănătate,
Cu dragoste mă strângi la piept
De îmi uit temerile toate,
Îmi dai puteri să Te aştept.

La Fălticeni

Când revii în locurile copilăriei, timpul se opreşte în loc, ochii ţi se umezesc de amintiri dragi, inima o ia la fugă şi greu mai poţi ţine pasul cu ea...
Mi-am revăzut pastorul copilăriei şi adolescenţei mele, Orest Hapenciuc, acum în etate de 95 de ani, cu care am petrecut ore minunate.

Apoi, o zi întreagă am colindat strada copilăriei, unde am locuit până la vârsta de 26 de ani. Am imortalizat întâlnirea cu fratele meu, în faţa casei noastre, unde am admirat doar gardul făcut de tatăl nostru, restul fiind schimbat...

Am vizitat-o pe mama Senciuca, paznic la Cimitirul evreiesc...acum în etate de 94 de ani

Duminica am adus laudă Domnului în biserica unde am crescut...

La ieşire ne-am reîntâlnit cu cei mai vechi dintre prieteni şi fraţi.

 Am plecat din micul orăşel, cu amintirea străduţelor, dintre care, unele, mai păstrează patina timpului copilăriei noastre.

La plecare pot spune doar, Doamne binecuvântează Fălticeniul meu drag!

elena marin alexe

Viaţa mea

Îmi este viaţa o călătorie
a sufletului
printre meandrele ei nevăzute
mă stoarce de puteri uneori
sau mă aruncă în mijlocul talazurilor
Inima se îndoieşte
şi umbrele îmi aţin calea
perfide şi periculoase
Când simt iminenta lor prezenţă
mă înfior de teamă
dar văd mâna Ta Doamne
perforând negura
şi o pace fără cusur coboară spre mine
redându-mi libertatea de a alege
între bine şi rău
Prefer să aleg binele
să urc pe scara ce duce acasă
Acolo sufletul se învăluie
ca într-o maramă catifelată mângâietoare
Într-o clipă toate temerile fug
cascada de lumini mă împresoară
şi înţeleg de ce
Pe domeniul Tău divin domneşte Lumina
iar temerile nu-şi mai găsesc niciun colţişor de odihnă...

elena marin alexe