Vis şi realitate

Mi-e inima soră cu creanga de nuc.
Bătută de vânt, de dor mă usuc,
Îmi freamătă frunza de frica urgiei,
Când iarba se stinge în poala câmpiei.

Am strâns în cămară frânturi de noroc,
La grindă mai am de-acu' an busuioc,
Dar urme de zâmbet pe-un colţ de obraz
Răsar când pe nouri văd ochiul Lui treaz.

El cerne iubirea divină mereu
Şi curge balsamul pe sufletul meu,
În liniştea dulce stau clipe fierbinţi,
Sub pleoape s-ascund două lacrimi cuminţi.

Privirea îmi cade pe nucul bătrân,
Cu vântul de seară ador să mă-ngân,
Furtuna se stinge şi arome de crin
Mă-mbie să urc înspre cerul senin.

Ating trepte albe din lespezi de nor,
În hora celestă mă lepăd de dor,
Miresme alese mă-ncântă pe rând,
La braţ cu Iubirea adorm surâzând.

Departe de lume aleg să trăiesc,
Cu stele în plete îmi pare firesc,
Dar creanga de nuc mă-ntoarce din vis,
Himerele râd şi se pierd în abis.

Doar ochiul din taină priveşte cu drag,
Curg lacrimi şi cad pe al inimii prag,
Când seara coboară pe frunza de nuc
O rugă în soaptă m-aplec să-I aduc...

elena m. alexe

Drum bun în viaţă!

A terminat liceul Sigismund Toduţă din Cluj, a luat bacul cu bine, aşa că acum eliberată de stres pot să-i urez nepoţelei mele dragi, Ana Eliza Alexandra Posteucă - Drum bun în viaţă!

Dumnezeu să-ţi vegheze calea, frumoasa mea!

De multe ori

De multe ori privirea mea

a fost umbrită de nori grei,

balsam de tină mi-ai adus,

zori de  lumina-n ochii mei.

De multe ori am fost să cad

sub braţul zeului tiran,

cu inima făcută zob

şi-ncărcătură de catran.

De multe ori viaţa mea

s-a mpotmolit, dar n-a cedat,

m-a susţinut iubirea Ta,

nicicând nu m-ai abandonat.

De multe ori descurajat

nu mai puteam să cred, să sper,

doar firav, gând tremurator

se ridica timid spre cer.

De multe ori visam că zbor

spre-albastre zări de infinit,

dar mă izbeam de ziduri reci

şi mă trezem nefericit.

De multe ori speranţe vagi

ca lumânarea se topeau

şi abia dacă le mai zăream,

atât de repede treceau.

Am încercat de multe ori

învingătoare să urc, dar

am reuşit, când jertfa Ta

mi-a cuprins inima în har.

elena marin alexe

Dor de părinţi

Cutreieră gândul oaze pustii

Tremură-n vale frunza de vie
Grădina îmbracă flori stacojii
Soarele culcă iarba-n câmpie

Mi-e dor de casa copilăriei
Şi de potecile de peste deal
Ţin într-o mână albul soliei
Vin din poveste mă pierd în real

Nucul din poartă se gârboveşte
Sub el petreceam zile şi nopţi
O veşnicie adăposteşte
Taină de suflet păzită de porţi

Mă cheamă dorul buimac şi rebel
La drumul lung mă călătoreşte
Cum se agaţă mlădiţa-n cârcel
Dorul de ducă m-ademeneşte

Cutreieră gândul calea din vis
Pleoapele cad peste ochii fierbinţi
Trec prin povestea cu flori de cais
Mă plimb peste ani cu dor de părinţi

Elena M . Alexe

IUBIRE NECONDIŢIONATĂ

Nu-mi condiţionezi nimic

Mă onorezi deşi sunt mic

Prea multă importanţă-mi dai

Mi-ai pregătit şi-un loc în rai

Sunt o comoară-n ochii Tăi

Din crucea Ta culeg văpăi

Cununi de raze împletesc

Să ţi-le ofer căci Te iubesc

Necondiţionat mă ierţi

Iar când greşesc Tată mă cerţi

Cu milă şi durere-n glas

Îmi porţi de grijă pas cu pas

De urc în viaţă sau cobor

Mă ocroteşti cu ochi de nor

Cu Duhul Sfânt mă-mbrăţişezi

Din veşnicie mă veghezi

Pe căi umbroase nu m-opresc

În tot ce fac îţi mulţumesc

Sub cruce gândul mi-l adun

Durerea mea ţie ţi-o spun

Când ceasul nopţii cheamă har

Genunchii mi se pleacă iar

Inima cheamă rugăciuni

Ce alungă frica în genuni

Sunt liniştită nu mă tem

Vii lângă mine când te chem

Din înălţimi mă cercetezi

Tu nu mă condiţionezi

Cu dragoste te-ai răstignit

Ai fost bătut şi chinuit

Azi culeg albe flori de crin

Cu ele inima-mi alin

Tu nu mă condiţionezi

Ţie-ţi spun totul şi mă crezi

Nimic la schimb nu mi-ai cerut

Vrei doar atât să Te ascult

Elena M . Alexe
 

Nopţi târzii

Mereu aceeaşi placă

aceleaşi nopti târzii

rămân abandonată

pe străzile pustii

La iarnă voi ajunge

deasupra Mării Moarte

voi adormi în valuri

să uit de tot şi toate.

Nervos timpu-n oglindă

scrâşneşte de necaz

eu cu batista albă

sterg lacrimi pe obraz

De-atâta aşteptare

mi-e sufletul bolnav

tu eşti aşa departe

cu zâmbetul suav

Si parcă viaţa asta

nu are nici un rost

tot ce-am făcut eu bine

am nimerit... dar prost

elena.m.alexe 2011

21 Mai...prietenilor mei

De pe meleagurile vrâncene trimit gânduri bune tuturor prietenilor care îţi serbează astăzi ziua numelui, Constantin sau Elena! Cu mare drag!

Elena M . Alexe

Pescăruşul...

Din goana nebună

abia mă opresc la ţărm

cu ochii aţintiţi

spre larg.

Inima ta

ca un pescăruş rătăcit

fâlfâie din aripi

pe o creastă de val zdrenţuită

înspaimântătoare

Te ademenesc înfiorată

iar căuşul mângâietor

al palmelor mele radiază iubire

până simt cum ţi se potoleşte

neliniştea şi tremurul din glas

Acum  mi-e frică

să mai deschid pumnii

Tu nu ştii

dar talazurile încă spumegă

de furie

Îngrijorată

mă prăbuşesc 

pe nisipul rece neprimitor

privirile mele învelite în nori de teamă

rămân să contemple

albastrul infinit

în timp ce buzele

atinse de jarul apusului

freamată rugi

până la spartul zorilor

elena marin alexe

.............................

Când cerul se contopeşte...

Această primăvară mi-a cernut pe inimă nori negri şi am crezut că nu voi mai putea scrie niciodată. Dar, m-a atins Dragostea Lui şi gândurile triste au fugit departe de mine, iar aripile sufletului caută acum zborul spre Înalt.
Elena merge mai departe...

Ating cu degetele oarbe
zarea depărtată.
Nu mă mai mir
că cerul se contopeşte
doar acolo cu marea pătimaşă
de rugăciuni
şi pădurea pierdută
din ochii mei..
De-o veşnicie aproape
sunt amestecate
într-un pahar uriaş
de cristal pur
din care bea Dumnezeu,
doar când
arşiţa şi durerea pământului
ajung până la inima Lui,
la al treilea cer.
Atunci privirile mele
împrumută albastrul cerului
şi-l depozitează
în adâncul sufletului.

Elena M . Alexe

Identitate

Dacă...

Dacă-n calea ta e umbră
Nu mai vezi nici drum nici zare
Nu te-ngrijora degeaba
La Isus găsesti scăpare

Dacă ziua-i cenuşie

şi simţi sufletul că doare
Ridică-ţi fruntea zâmbeşte
La Isus găseşti scăpare

Dacă fii tăi de-o vreme
Scriu pe uşa ta uitare
Nu te-ncrâncena aşteaptă
La Isus găseşti scăpare

Dac-ai adunat în cuget

Refulări apăsătoare
Lasă-ţi sarcina sub cruce
La Isus găseşti scăpare

Dacă lacrimile-n taină
Pe obraji sapă cărare
Mâna Lui le va culege
La Isus găseşti scăpare

Dacă porti vinovăţie
Sau tânjeşti dupa iertare
Ai o şansa numai una
La Isus găseşti scăpare

Dacă cel mai bun prieten
Azi te vinde cu strigare
Plângi pe umarul IUBIRII
La Isus găseşti scăpare

Dacă nu mai sunt repere
Şi te pierzi în disperare
Dacă nu auzi răspunsuri
La Isus găseşti scăpare 

Dac-ai rătăcit poteca
Afişând în jur sfidare
Te întoarce te căieşte
La Isus găsesti scăpare

Dacă-n tine remuşcarea
Se-arată necruţătoare
Vezi a cerului ofertă
La Isus găseşti scăpare 

Dacă peste tot  în toate
Crezi că ochii Lui veghează
Şterge-ţi lacrima rebelă
El te binecuvântează.

Elena M . Alexe

Ce vă spune imaginea?

Aprilie...altfel

Mi-au sosit ajutoare!
De acum lucrul la grădină va fi ...o joacă ....

Maruşka ne propune o pâine la cuptor...

Un strop de odihnă în hamac... vindecă inima...

Seara avem parada modei...!

Acum zilele îmi zâmbesc cu subînţeles... :)

Dimineaţa..

Mireasma cerului
în revărsatul zorilor,
umple potirul când
stau la sfat cu Dumnezeu.
Sarcasmul şi dezamăgirile fug,
care încotro apucă.
Cad picuri de ploaie
pe veşmântul verde crud
al primăverii îndoielnice,
grădina sufletului înfloreşte,
prinde viaţă,
sub privirile Lui.
Zâmbetul divin alungă aburii morţii,
iar nepreţuitele mele lacrimi
îmbie floarea
să-şi deschidă cupola petalelor,
spre gloria Lui!

Elena M . Alexe

15 Aprilie

       Azi se împlinesc 101 ani de la celebra tragedie a scufundării Titanicului. Privind secvenţele am simţit efemerul în toată "splendoarea" lui. Suntem atât de "uşor de ucis" avem o  existenţă  fragiă...Uităm, adeseori, ce trecătoare este clipa şi dăm cu piciorul binelui alegând să strângem răul în braţe într-un gest inexplicabil. Am urmărit secvenţele şi parcă mii de fire nevăzute s-au împletit să unească dramele, zilnic ascunse. ale oamenilor cu marea tragedie de neuitat îngăduită de Dumnezeu în braţele ucigătoare ale Atlanticului.

15 Aprilie, va fi o zi specială  pentru mine.... mult timp de aici înainte. Mă doare sufletul. M-am despărţit de cineva tare drag. 
Dar la anul pe 15 Aprilie lumea va marca doar 102 ani de la scufundarea Titanicului. Eu voi îmbrăţişa amintiri...

Fotografia săptămânii

În tihna amiezii...

Uneori, cănd se scriu amintirile, minutele se agaţă de frunzele vişinului, martor tăcut, iar sufletul depune săruturi nevăzute pe aripa timpului...
Atunci, până şi  aerul din jur aduce vindecare, pecetluind viaţa cu bucurie.

foto - vlad oneţ

Aproape de finiş...

   Nimeni nu-şi cunoaşte clipa sfârşitului ...Suntem călători pe pământ îână într-o zi... Să cernem raze de lumină sub paşii noştri.

         Vinerea trecută am avut o puternică criză cardiacă şi am fost la un pas de infarct. Soţul a chemat ambulanţa şi am ajuns la spitalul de urgenţă Focşani, seara pe la 20.30. Nu am mai fost internată de 23 ani.
M-am aşteptat la schimbări în bine, schimbări radicale în administrarea spitalului, dar, în perioada cât am stat internată am avut mari dezamăgiri  îndeosebi în privinţa personalului ... Atâta indiferenţă faţă de pacienţi chiar nu mi-am putut imagina. Dacă nu plăteşti ceva personalului sanitar sau administrativ eşti ignorat pe termen lung. Să fiu mai explicită: infirmierele poartă pe chip o aroganţă şi o indiferenţă de neînţeles pentru bolnavi. La fel şi cadrele sanitare, cu ceva excepţii. Două zile respectiv sâmbătă şi duminică nu au catadicsit să ne răspundă măcar la nişte întrebări banale de care orice bolnav era oarecum stresat. Dar am primit şi undă verde a omeniei din partea unor cadre cu suflet, cu dragoste şi înţelegere faţă de aproapele aflat în impas.
          Am toată consideraţia faţă de trei asistente cărora vreau să le mulţumesc şi pe această cale şi o fac în numele colegelor de suferinţă din salonul 333, Cardiologie.Colegele se numesc: Toader Tincuţa, Tatu Ioana, Pâslaru Anişoara, Văduva Flory, Împreună am fost plăcut impresionate şi mângâiate de atitudinea şi profesionalismul asistentelor, mai precis doar a celor trei : asist. Alexandrescu Oana  Adriana, asist. Stănescu Anişoara şi asist. Cătălina. Lor le mulţumim cu tot sufletul!
         Despre infirmiere ce pot să spun... decât că tratează bolnavul ca pe un intrus care îi strică liniştea. Dis de dimineaţă intrau ca la asalt, cu voci ridicate, trântiri de uşi, fără a da bineţe...fără o urmă de zâmbet pe care bietul bolnav o aşteaptă cu răbdare. Totuşi printre multele infirmiere am descoperit una, o d-nă cu suflet bun, cu milă şi teamă de Dumnezeu, pe Tiţa. Nu-i cunosc decât prenumele, dar are mulţumirile noastre.
         Dezamăgite am fost şi de castroanele din tablă în care ni se aduceau...ceva ce seamănă cu mâncarea. Sala de mese, cu farfurii şi tacâmuri a dispărut din peisajul spitalului  de urgenţă sf.Pantelimon din Focşani. Eşti nevoit să te înghesui pe patul pe care dormi şi acolo guşti câte ceva din blidul ce are parcă haină de inchisoare, nu de spital judeţean.
       Totuşi, cireaşa de pe tort a venit din partea unui medic, care ne asculta cu stetoscopul peste pijamale. Aşa ceva ...nu am mai întâlnit. Dar şi atitudinea de după aşa zisul consult, adică felul cum se proţăpea la capătul patului şi aştepta, privindu-te în ochi, să-i pui ceva în buzunarul halatului....Dezgustător. Câte o bolnavă se furişa din pat cu ochii în podea, punea obolul în buzunarul medicului. Acesta îndesa banii mai adânc scăpând printre dinţi: Lasă ..nu trebuie ...
Stiu că sănătatea se confruntă cu mari lipsuri, ştiu că medicii şi cadrele sanitare în general se confruntă cu mizeria salariilor mici, indecente, dar poate s-ar impune o altă atitudine.
      Când am plecat cu salvarea nu aveam nici cea mai mică speranţă că voi mai reveni acasă. În  ambulanţă pe tot parcursul drumului i-am spus Domnului Isus doar să nu mă părăsească nici o clipă.Atât.
Ieri m-am externat. cu stare ameliorată şi o mulţime de privaţiuni. Mulţumesc celor care s-au rugat pentru mine şi m-au susţinut prin mesajele de telefon, ca şi celor care m-au vizitat .M-au făcut să nu mă simt singură în acest impas  şi mi-au arătat o faţă a prieteniei lor. Mulţumiri şi celor care mi-au trimis mesaje pe Facebook. Fiţi binecuvântate, fiţi binecuvântaţi!


Pentru o perioadă...nu ştiu durata, voi intra ceva mai rar pe la prietenii mei. Abia m-am externat din spital şi mi s-a recomandat printre altele odihna, evitarea stărilor emoţionale şi stresul.
Vă port în gândurile mele, dragilor...

Elena M.Alexe

Mazăre, Panarama...de la malul mării

Aşa arată omul tuturor posibilităţilor, Radu Mazăre. El, Mazăre, se crede este punctul pe i, este totul în judeţ, el face şi desface, el incită şi irită sau ignoră ziariştii, dând răspunsuri în zeflemea tuturor. Deghizările lui de prost gust arată ce ar vrea să fie, când de fapt nu este nimic.

El se pretinde a fi un Che Guevara, autohton, un luptător ...fără ideal, sau poate că are totuşi un ideal ...acela de a manipula un judeţ întreg spre beneficiul personal.

 

Eu am o nedumerire pe care o adresez constănţenilor:
Oameni buni, dacă totuşi nu vă pasă că ăsta îşi bate joc de voi, totuşi - nu vă jenaţi cu asemenea primar, cu clovnul Mazăre?

Elena Marin Alexe - Pamflet de moment

Resemnare...

Ai apărut în tăcere
cu paşi abia şoptiţi
dar fermi
fără să-ţi pese
de indiferenţa mea
Am văzut cum s-au deschis
uşile în grabă
iar ferestrele şi-au lepădat
pline de curiozitate
storurile cernite de vreme.
Cu ultimile puteri
am încercat să te alung
dincolo de veşnicie
dar ţi-ai abandonat privirea
în ochii mei
m-ai mângâiat pe frunte
pânâ mi-au albit tâmplele...
Am simţit lacrimile inimii
refugiate sub pleoapele ofilite
Resemnată prematur
te-am invitat în inimă
tristeţe

Elena M . Alexe

Moroşanu'

foto-Simona Oneţ

Căldura de afară aproape estompa aroma teiului înflorit, dominator şi prietenos, de la intrarea din parcul Sfatului. Se opri brusc şi-l privi pe omul din faţa ei cu stupoare. Imposibil..şopti printre dinţi, nu , nu poate fi el, Morosanu'...

     Aşa-i ziceam şi noi copiii, căci cum altcumva îi puteam zice? Umbla mai tot timpul beat, mătăhăind aproape şi lasa în urma lui un miros greu de definit, ceva între oţet şi fiere, scorţisoară, gunoi de grajd, busuioc şi câmp ud. Tot timpul era vesel, îi plăcea să stea la palavre cu toţi  copiii de pe stradă.
    Când deschidea portiţa, acasă la noi, striga:
       -O vinit Moroşanu Gheorgheeeee! Hai afarâ lumi bunâ!
    De sub pletele lungi negre, lucioase, şi mustaţa asemenea, te întâmpinau doi ochi cu o căutatură veselă, vicleană, sfredelitoare, de care scăpai cu greu.
Arăta ca un haiduc, deşi era trecut de 60 de ani. Cămaşa albă strălucea şi te surprindeau plăcut motivele naţionale de la gât, cusute cu moulinea de culoare neagră. Mijlocul îi era încins într-un chimir lat, din piele neagră, cam vechi, dar cu personalitate neştearsă de timp. Iţarii aveau o culoare incertă, ceva între alb şi gri oarecum, se observa că nu fuseseră spălaţi de ceva timp. Mai rar purta pantaloni, căci iţarii spunea el, fac parte din fiinţa lui. Dar dacă priveai la el te acaparau cizmele  din piele neagră, a căror talpă devenise de ani buni tot mai groasă din pricina tălpuirilor. Chiar vara oricât ar fi fost de cald, omul nu se despărţea de cizmele lui Bilgher...(sic).  În cămaşă cu cravată la gât rar îl vedeai, foarte rar...şi părea alt om.
    Venea la noi cam de două ori pe lună, întotdeauna băut, sau cu o sticlă de vin în mână. Nu bea niciodată altceva decât vin.
        -Eii, cel mai bun îi sângili domnului - spunea în gura mare, răspunzând parcă unei întrebări auzite doar de el.
      -Moroşanuu plăteşti, Moroşanu be! Ci nu vă convini? Staţ' şâ vă holbaţ' la mini cu ochii cât roata carului...Sâ vă dau mai ghini di-o pungâ di mentosani, ne apostrofa pe noi copiii.
    Se scociora prin cele două rânduri de buzunare şi scotea doi lei de hârtie pe care îi îndesa în mâna fratelui meu care era mai mic şi pe care îl adora, apoi cu faţa radiind de bucurie, ne surâdea pe sub mustăţi şi ne îndemna: Hai fugiţ' cî sî terminî bomboanili la băcănia ovreilor, la "Lilici". Noi îi zâmbeam mulţumindu-i cu un săru' mâna şi ne depărtam repejor spre magazinul celor două surori, dintre care cea mai tânără se numea Lilica şi care ne era tare dragă, nouă, copiilor.       Întotdeauna când ne cântărea bomboanele mai adăuga una două şi ne făcea complice cu ochiul. Aici găseam cele mai gustoase eugenii şi covrigi cu mac.

    Îl privea cu ochii mari deschişi, pe omul care se aşezase pe banca din faţa ei..şi nu pricepea asemănarea acestuia cu Moroşanu.Îşi şoptea în gând - nu , nu se poate , cum să fie el? Moroşanu e mort de mult ...dar cine este cel din faţa mea? Privirile nu voiau s-o asculte , ci rebele, se plimbau nestingherite pe chipul omului şi se împiedicau din cind în când, de cravata ce atârna strâmb la gâtul acestuia. Indiferent la tot ce era în jurul său , acesta morfolea o bucată de pâine pe care o ţinea pe un ziar, lângă el.

       -Tăticule...o vinit Moroşanu!
   Uşa se deschidea şi noi izbucneam în hohote de râs, când vedeam fruntea încreţită, înnourată a tatălui nostru, care neavând altă alegere ne poruncea să-i aducem un scaun musafirului...Nu-i plăceau vizitele acestuia, dar nu se putea împotrivi.Se cunoşteau de prea multă vreme, din armată...erau de acelaşi leat. La început cu oarecare sfială îi spusese să nu mai vină beat pe la noi, căci la noi nu se bea alcool şi că este mare păcat să-şi întineze trupul, să-şi distrugă sănătatea. Dar omul nici nu-l băgase în seamă ci venea când avea drum la fiul lui, care statea pe aceeaşi stradă cu noi. Cum noră -sa îl dădea afară pe poartă, se refugia în curtea noastră. Stia că nu va fi dat afară. Odată chiar îi strigase tatălui nostru:
     -Eşti pocăit şâ nu poţ' sâ-mi faci rău. Trebu' sâ fii bun cu mini şî milos, cum o fost Domnu Isus. Dacâ îţ mai greşăsc...mâi ierta, câ gura me îi cu pacati, da n-am sufletu' rău! Mai beu şâ eu....da nu fac rău la niminia.
    Cuvintele lui i-au făcut cale liberă în casa noastră. De multe ori când ploua afară, era primit în cămăruţa din curte, unde se adăpostea o zi, două, că nu voia să stea  mai mult. Tare îi plăcea mămăliga cu brânză dulce, dar şi borşul de fasole cu mult leuştean verde, presărat pe deasupra. Stătea extaziat în faţa mesei pe care trona roata galbenă, care îl fascina. Mânca fără să scoată un cuvânt, fără să privească la cineva, afară de farfuria din faţa sa. Când termina spunea Tatăl nostru şi îşi făcea trei cruci, apoi se ridica şi punea mâna pe sticla cu vin. Uneori treceau şi trei săptămâni fără să ne viziteze şi parcă ne lipsea ceva, ori ne îngrijoram pentru viaţa lui. Dar sosea pe neaşteptate, indiferent de oră.
    Când îl vedeau pe stradă, copiii strigau după el:
       - Moroşanuuuu, ti duci la nea Costică? Sâ ştii câ nu-i acasâ, dicât tanti Ileana cari li spală ţoalili...acu câ ţ-am zâs, ni dai doi lei sâ luăm nişti bomboani, da şâ nişti  covrigi...hai ni daiiii? Era adevărată sărbătoare când venea Moroşanu pe strada noastră căci toţi copiii jubilau, ba se mai şi certau, care să stea lângă el. Ştiau că nu vor pleca cu mâna goală şi oricum le erau pe plac snoavele pe care acesta le încropea spre amuzamentul lor. Se ţineau ca scaiul de el şi nu-l lăsau până nu băga mâna-n buzunare şi le dădea ceva. Abia când ajungea la poarta noastră îl lăsau în pace. Dar ştiam că şi lui îi plăcea să fie în compania lor, căci îi înveseleau ziua. De multe ori se aşeza pe iarba bogată la marginea şanţului şi toată liota de copii se aduna în jurul lui, rugându-l:
        -Hai, ni mai spui o povesti..câ ştii atâtea..hai ti rugăm, hai nu fi rău, se smiorcăiau pe lângă el.
    Avea mereu câte o snoavă şi când povestea, ochii i se luminau ciudat, de parcă basmul izvora din adâncimea lor, iar pe chip i se citea bunătatea sufletului, dar şi o umbră de tristeţe fără leac.
Când termina poveştile intra în curte şi se aşeza pe un scaun, cu sticla strânsă între picioare.Vinul negru se asorta cu cizmele lui, de care era tare mândru. Când ajungea la jumătatea sticlei începea să cânte, pocnind din degete:
        -căsuţa noastră cuibuşor di nebunii, ti aşteaptă ca sâ vii...căsuţa noastră...
       Era cântecul lui preferat. Aflasem şi de ce iubea acest cântec. De vreo 15 ani, nevastă-sa plecase cu altul şi divorţase de el. Copiii erau de partea ei, iar el a fost izgonit pe drumuri. De atunci vinul i-a devenit casă şi masă. Altceva nu-l interesa. Fusese cadru militar şi avea o pensie frumoasă.Se aciuiase pe un teren pe lângă Dumbrava Minunată, unde îşi făcuse o colibă din crengi şi paie, acoperită cu ţoale vechi şi bucăţi de plastic. Acolo îşi ducea zilele. Dar îi plăcea acest trai. Era pe sufletul lui. Acum singurătatea  i se potrivea ca o mănuşă, acestui om rebel care se autodenumea haiduc.
        Într-un an, în apropierea sărbătorilor de iarnă, fratele Orest Hapenciuc, pastorul bisericii noastre a invitat corul să meargă la colindă. Şi bucuroşi ne-am adunat : Anişoara Olaru, Maria şi Victor Croitoru, Gelu Poenaru, prietenele mele- Lidia, Otilia, dar şi copii - Dinu, Otniel  şi alţii, iar alăturea de ei eu şi tatăl meu, care avea o voce de tenor, care ne acoperea aproape pe toţi. Mergeam în special la oamenii mai bătrâni şi neajutoraţi. Pe lângă colind, duceam cu noi şi câteva pungi cu dulciuri: cozonac, prăjiturele de casă, mere, nuci, cu care le mai bucuram celor necăjiţi sărbătoarea Naşterii Domnului. Era o iarnă bogată în zăpadă şi nu era aşa geroasă, ca alte ierni, de prin nordul Moldovei.
    A fost adevărată aventură, pentru noi cei mai tineri. La un moment dat, am ajuns şi în preajma locului unde se afla vestita colibă a lui Moroşanu şi fr. Orest a propus să-l colindăm şi pe el. Ne-am apropiat tiptil de colibă şi am văzut că pe lângă cârpa de la intrare, ieşeau aburi...Afară era cam frig. Colindul nostru a început timid, apoi vocile ni s-au împletit ca o cunună a bucuriei şi aproape că am uitat unde ne aflam...
        Vrut-a Domnul să se nască
        În coliba păstorească
        Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
        Să ne mântuiască...
     Cănd ultimile acorduri s-au stins, cârpa de la intrarea colibei s-a dat la deoparte şi l-am văzut.
Plângea cuprins de deznădejde. Ne privea de parcă îi făcuserăm un palat, aşa era de fericit. Printre şuviţele de păr negru, ca o claie, neîngrijită, ochii lui surâdeau sub ploaia lacrimilor mari, grele, cât bobul de mazăre aproape. A fost prima oară când îl vedem plângând.
     A fost şi ultima oară când l-am mai văzut.
    
   Cufundată în amintiri nici nu observă că omul de pe banca din faţa ei, plecase între timp.  Începu să se întrebe dacă chiar stătuse cineva acolo...Să fi fost doar aripa amintirilor...?
Se ridică agale, afundându-se pe alea umbroasă. Dar ochii negri sfredelitori, încă o urmăreau numărându-i paşii.

proza -Elena M . Alexe