( În memoria tatălui meu )
Compartimentul se umplu repede şi trenul, cu un şuierat prelung
aidoma unui vaiet, o luă din loc, iar lui i se păru că garnitura
întreagă trece fără milă peste el, strivindu-l.
Încercă să se roage , implorând mila divină, dar simţi că totul este
zadarnic. Inevitabilul se produsese. Nădejea lui era spulberată şi simţi
că este neputincios în faţa necazului. Ce se va alege de puiul lui, pe
care acum îl strângea cu milă lângă el?
Îşi aduse aminte cât de mult îşi dorise acest vlăstar, cu
femeia vieţii lui. O ameninţase, atunci, spunându-i că o va părăsi dacă
nu-i va face un copil. Iar când acesta se născu, avu impresia că este
cel mai bogat din lume. Curând însă, când micuţa avea doar şapte luni,
femeia lui se stinsese după o boală grea şi singurul echilibru îi
rămăsese această minune cu părul buclat, cu ochii vioi si inteligenţi.
De mică, avea înclinaţie spre desen şi recita, cu mare talent,
Scrisoarea-a 3-a, iar el se simţea mândru oriunde mergea cu ea.
Operaţia la ochi pe care o suportase fetiţa, păru iniţial un succes,
mai ales că a fost facută de o somitate la acea vreme, prof. Vancea,
care studia in străinătate, dar venea aproape lunar la spitalul ieşean,
Sf. Spiridon. Nici acum nu înţelegea bine ce s-a întâmplat dupa ce i-au
scos bandajele. Primise diverse explicaţii. Ba că fetiţa a suferit un
şoc post operatoriu, ba că s-a strecurat o eroare în tratament. Se mai
auzea că i-ar fi fost atins nervul optic. Nimeni nu-i spusese ceva
sigur, aşa că adunându-şi obida in inima încremenită de durere,
oprindu-şi cu greu lacrimile, îşi luă odorul şi plecă spre casă.
Cele două fete din compartiment râdeau zgomotos, răsfoind paginile
unei reviste de modă, tachinându-se reciproc. Râsul zglobiu care curgea
ca o ploaie de vară era pentru el picatura chinezească. Privi la
dreapta, spre batrâna ce dormea dusă şi zise in gând:
- Ce bini i-o fi babii aştia! Doarmi... fărâ nici o grijâ!
Perechea din stânga lui, probabil proaspăt căsătoriţi, se sorbeau din priviri, absenţi la tot ce era în jurul lor.
Îşi purtă raza privirilor spre fereastra vagonului, urmărind
defilarea dealurilor împodobite cu verdeaţă din belşug. Iubea plaiurile
moldovene şi se lăuda cu ele deşi nu se născuse prin aceste locuri.
Acum îl lovise necazul. Nu se putea împăca cu gândul că fiica lui va
rămâne nevăzătoare. Nenorocirea asta i se părea de nesuportat.
Brusc, fu smuls din avalanşa gândurilor, de cuvintele abia şoptite:
-Tăticule, eu când am sâ pot vide iar? Am atâtia cărţ pi cari li-am
primit aici di la voi şâ abe aştept sâ li răsfoiesc...Mi dor tari di
citit, câ di trii luni di când m-ai internat nu am mai pus mâna pi o
carti..
O mângâie tandru pe creştet şi îi răspunse:
- Las câ o sâ-ţ revinâ vederea...ai sâ vez iar draga me, câ doarî n-o sâ rămâi oarbâ, fetiţa me dragâ!
- Hai, mai dormi olecuţâ..
În compartiment se făcu linişte.Vorbele lui căzură ca un trăsnet
peste călători. Râsul fetelor care îl deranjară, impietri şi lăsă loc
unui rictus amar. Toate privirile îl cuprinseră ca nişte tentacule.
Oamenii parcă aşteptau ceva... şi el înţelese că trebuie să-şi lase jos,
măcar pentru câteva minute, povară gândurilor.
Le povesti cu glas molcom păţania fetei lui, apoi se simţi mai
uşurat şi nădejdea începu să-şi facă loc uşor-uşor în inima lui
copleşită de durere. Închise ochii şi, cu puţina speranţă ce-i mai
rămase ascunsă prin adâncul sufletului, lăsă totul în grija lui
Dumnezeu. Doar o minune putea schimba verdictul medicilor. Şi el credea
în minuni. Voia să creadă...
Fetiţa stătea rezemată de el, privind în gol, atunci când vocea controlorului, ca un robot, se strecură printre călători:
- Biletele la control vă rog!
Uşa se deschise şi urmă ţăcănitul aparatului de taxat bilete. Le întinse şi el.
Controlorul compostă biletele, dar nu-şi putea desprinde privirea de pe chipul fetiţei.
- Ce păr frumos ai scumpo, cum te cheamă?, o întrebă el .
Cum fetiţa nu răspundea, continuând să privească în gol, urmară
cîteva explicaţii şi, pe măsură ce povestea despre necazul fetei lui
prindea contur, controlorul obosit parcă de povara istorisirii se aşeză
pe unicul loc liber şi ascultă plin de compasiune, iar trasăturile
feţei lui se schimbară treptat, treptat.
Întinse mâna şi, cu duioşie, mângâie părul buclat, într-un gest de alint definitoriu. Oftă adânc.
Atunci se întâmplă ceva ciudat. Mânuţa delicată se mişcă
imperceptibil, mai întâi, apoi degetele ei atinseră epoletul roşu al
uniformei controlorului. Toţi împietriră. Fetiţa urmări cu degetul pe
haină şi un zâmbet i se înfiripă pe obraz. Privirea ei se plimbă mai sus
şi o întrebare tîşni de pe buze:
- Nenia di ci aveţ roşu la şapcă? Mie din tăti culorili, cel mai mult
îmi plac roşu şî galbin, aşa ca bluziţa asta, mai zise, arătând spre
una din fete.
Murmurul stârnit de vorbele fetiţei se transformă în rumoare şi una
din fete aruncă revista, apoi o prinse pe fetiţă cu ambele mâini şi,
într-un acces de neoprit, incepu s-o întrebe:
- Scumpo, vezi?! Ai început să vezi... hai, spune!, se precipitau
vorbele,iar braţe calde se grăbeau să o cuprindă într-o unică mângâiere.
Se iscă o forfotă de nedescris. Vorbeau toţi, deodată. Se aplauda. Era ca un triumf.
Tatăl nu-şi putea opri lacrimile care-l podidiseră brusc. Nu
înţelegea prea bine ce se întâmplă. Preţ de o clipă, închise ochii, ca
într-o tăcută mulţumire, apoi privirile i se prinseră de azuriul cerului
şi rămaseră ancorate multă vreme acolo. După trei luni de întuneric,
soarele săruta iarăşi ochişorii care îi erau atât de dragi.
Trenul opri scrâşnind şi gâfâind de efort.
Coborâră, ţinându-se strâns de mâini. Strada din faţa lor se deschidea în urcuş, iar fetiţa zise:
- Mai încet tăticule, ai sâ obosăşti!
El îi zâmbi şi grăbi pasul. Nu mai simţea nicio povară. Primise puteri noi şi bucuria îi dădea aripi.
Fetiţa urca voiosă, săltând de pe un picior pe altul.
elena marin alexe
