Lacrima roşie

Alergând
despletită, peregrină,
mi-ai bătut în poarta vieţii,
toamnă dragă...

Ţi-am privit chipul obosit
de vânturi şi ploi,
până mi-ai desenat
mila pe suflet cu
răcoarea ceţii.
Să te invit aş fi vrut,
la o cafea,
dar te-ai sustras
grăbită,
lăsându-mi în palmă
o lacrimă roşie...

Cădeau
frunzele ruginii
din castan,
acoperindu-mi fruntea
cu tristeţea
primei nopţi albe, de bruma
căzută în noiembrie.

Iar eu, prizonieră,
adorm între vis şi realitate,
urmărită miraculos
de ochiul Luminii.

Încă
mai strâng lacrima în pumn.

Elena Marin Alexe

Cu dor intens

Doamne,

acoperă-mi inima obosită

în valul incolor

împletit de uitare.

Eu voi aștepta

răbdătoare

lacrimile scânteietoare,

să-mi cuprindă genele

într-un vals înghețat,

sub austerul vânt

de ianuarie.

Cu dor intens

voi privi diamantele ochilor Tăi,

îmi voi răcori fruntea

de arșița neputinței,

apoi voi îngenunchea îin nemărginita-Ți milă

și Te voi striga pe nume:

- Tată!

Elena Marin Alexe

Drum cu obstacole

Pe geam se furişează cu paşi învăluiţi în tăcere ultimile umbre roşietice ale amurgului. Anika stă ghemuită în fotoliul mare şi comod din sufragerie. În poală ţine un teanc de fotografii, unele mai vechi, altele mai recente, dar fiecare îi poartă gândurile printre amintiri. Alege una, apoi alta, până când tristeţea i-a adunat  sub albeaţa pleoapelor un râu de  lacrimi amare. Cum se poate schimba făgaşul vieţii într-o clipă de neatenţie, cum poate deveni aceasta nefastă,  uneori? Îşi aminteşte cum a început totul..
Ea tocmai ce dăduse naştere unei fetiţe, primul lor copil, care îi copiase parcă toate trăsăturile în amănunt..O sunase să-i spună că într-o jumătate de oră va ajunge la maternitate. Era fericit. Îşi dorea acest copil. L-a aşteptat până seara şi tot degeaba, căci nu a mai venit. A doua zi de dimineaţă a aflat de nenorocire; Gelu si Petrică au fost loviţi de locomotivă, iar acum sunt la spital. Din fericire au scăpat cu viată, printr-o minune, aşa scriau pe atunci ziarele timişorene.
Goneau spre maternitate  pe motocicleta lui, o Jawa puternică, de care era tare mândru. La barieră  nu s-au oprit, socotind că au timp să treacă ...Verii ei, aflaţi într-o maşină, în spatele Jawei, au urmărit îngroziti accidentul. Locomotiva i-a sters pur şi simplu, azvârlindu-i la 30 metri distanţă, Petrică, fratele ei, s-a ales cu câteva zgârieturi, dar lui i-a fost prins piciorul între un stâlp de telegraf şi motocicletă. A avut fractură deschisă la şold. Avea 21 ani, o floare de fecior, cum şuşoteau vecinele şi a trebuit să suporte mai multe operaţii, i s-a pus tijă de argint de la genunchi la şold şi el râdea ironizându-şi soarta - era mai bogat cu tija aceea de argint.
- Am argintul la purtător, obişnuia să spună prietenilor.
Luni întregi a staţionat prin spital. Devenise aproape un erou. La patul lui s-a perindat toată familia, prietenii şi chiar şeful poliţiei rutiere, care îl apostrofase:
- Eşti tare, Marine, te-ai luat la trântă cu ditamai locomotiva şi..încă trăieşti. Mare năroc ai avut, moldovene! Mare năroc...dacă  îţi funcţiona frâna motorul s-ar fi oprit chiar pe linie şi ..bine că nu a mers norocosule! -aşa spunea miliţianul şef şi dădea din cap în semn de mirare şi bucurie nedisimulată. La o săptămână după accident primi şi fotografiile  făcute de miliţia rutieră la faţa locului.Le-au privit cu toţii şi au rămas uluiti: Coarnele motocicletei erau îndoite ca la semicursieră..de efortul făcut să pună frâna. Câteva luni a stat fierăraia în curte, ca la muzeu, unde vecinii se perindau , o priveau uluiţi şi plecau dând din cap.
De atunci au trecut douazeci de ani. Aproape că uitaseră acel capitol nefast, distrugător. Viaţa lor a continuat liniştit. Dumnezeu i-a binecuvântat cu încă doi băieţi, Dani şi Adi, aşa cum îi alintă cei din familie. Dar lovitura decisivă încă nu venise.

*

Vestea bolii lui căzu ca o ghilotină peste inima ei, rupându-i echilibrul.
De dimineaţă îi vizitase cumnată-sa mutată recent într-o localitate apropiată lor. Când îşi văzu fratele livid, aproape fără viaţă în el, Leana l-a convins cu greu, să meargă urgent la medicul de familie. Au ieşit împreună din casă  şi drumul lor s-a despărţit în faţa cabinetului medical de unde aceasta plecă, abia târându-şi picioarele  sub povara nemiloasă a gândurilor.
Afară, ziua se scurgea cu paşi repezi în noapte şi Anika simţea din plin  frigul, tristeţea şi învăţă pe loc ce este disperarea.
Dragostea  şi mila deopotrivă o înăbuşeau, de parcă o greutate îi strivea pieptul.
Se întreba într-una:
- De ce lui, tocmai lui, să i se întâmple asta, oare de ce are de tras atâtea, de ce Doamne? Îşi aminti brusc cum soacră-sa îi povestise un crâmpei din copilăria lui, pe când avea doar doi ani. Într-o zi o vecină il adusese aproape mort. Căzuse într-un şanţ cu nămol şi când l-a luat pe braţe, aşa inert , fără respiraţie, cu gura plină de noroi, maică-sa, biata de ea s-a îmbolnăvit de inimă . Nimeni nu mai crezuse atunci că va mai avea scăpare...

Oftă din greu. Ar fi vrut să se întoarcă la spital, de unde fugise să plângă departe de ochii iubiţi, să rămână lângă el, mână-n mână, ochi în ochi, dar nu avea putere s-o facă. Îi era ciudă pe ea , pe slăbiciunile ei şi nu cuteza să se întoarcă lângă el, căci plânsul ei cu iz de bocet, i-ar fi făcut mai mult rău celui ţintuit la pat. Îşi duse mâinile la gură să pună barieră suspinului. Simţea în  toată fiinţa ei gustul amar al înfrângerii şi în adâncul sufletului un foc mistuitor cu neputinţă de oprit.
Ajunsă la marginea oraşului, confuzia lua proporţii uriaşe spre disperarea ei. Nici picioarele n-o mai ascultau, aşa că se lăsă pe un bolovan unde rămase  multă vreme nemişcată în compania gândurilor negre şi îmbraţişată doar de tăcerea din jur.
Nu ştie cât a stat prinsă în sarabanda gândurilor. Se ridică într-un târziu, îşi lua inima în dinţi şi plecă hotărâtă spre casă.
În sufrageria imensă, liniştea şi fotoliul din colţ, tronau fără ruşine etalându-şi goliciunea. El nu mai era aici şi casa i se părea străină, rece şi neprimitoare.
Pe măsuţă o biblie rămasă deschisă încă de dimineaţă, aştepta cuminte. O luă în mâini şi citi:
Psalm 46
Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.
Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii.

Se plecă în genunchi, iar ochii împăienjeniţi de lacrimi se agăţară de sfânta carte, ca de o mână văzută doar de ea. Rugăciunea începu să urce încet, în şoaptă, printre suspine, apoi din ce în ce mai liber glasul se înălţa tot mai limpede, mai sigur. Când rugăciunea se stinse, îndrăzni să se ridice, oarecum mai uşurată, de parcă lăsase jos greutatea enormă care o strivea. Privi lung pe fereastră, deşi nu se mai vedea aproape nimic, ca şi cum ar fi vrut să-şi lepede frica, acolo in umbrele amurgului, apoi ostenită căzu pe canapea, îşi trase peste ea pătura moale de lână şi adormi instantaneu.
În zori când soarele cu degete calde îi bătea în fereastră, (aseară uitase să mai tragă storurile) se trezi buimacă. Nu ştia ce trebuie să facă, încotro s-o apuce. Cu paşi înceţi ca într-o reluare alunecă spre baie. Şfichiurile duşului o făcu să se simtă mult mai bine. Apa o înconjura cu prietenie din toate părţile, înviorând-o.
După o oră era deja în tramvaiul ce o ducea către spital

Îl urmări cu privirea prin geamul de la uşa salonului şi i se frânse inima văzându-l răstignit între cearşafurile albe, impersonale. Intră. Zâmbetul lui afişat în colţul gurii, n-o putea amăgi, îl cunoştea până în străfundurile sufletului, ştia cât suferă, dar îi răspunse cu dragoste, iar el îi şopti cu glasul frânt:
-Nu te necăji, Aniko dragă, o să trecem noi, baş şi peste asta.
-Sigur că vom trece, căci mare-I Dumnezău! Numa tu să nu-ţi pierzi cumpătul şi răbdarea.
Continuă să-l privească aşa cum stătea legat de aparatele care-i curăţau sângele. Părea trist, obosit, înstrăinat, cu gândul aiurea numai de el ştiut.Trecuseră două zeci de ani, de când erau împreună la bine şi la rău, aşa că nu existau secrete între ei.Se înţelegeau din priviri, fără vorbe. De astă dată îl simţea înstrăinat, pierdut în el însuşi, călător obosit în propriile gânduri, dezamăgit şi lipsit de speranţă.

Plecând spre casă, Anika se gândea cum să anunţe familia fără să şocheze pe cineva.
Prima fu anunţată sora lui, Leana. O informă pe departe chipurile în puţine cuvinte, despre drama din casa lor. O simţi aproape dărâmată, la celalat capăt al firului şi îi păru rău că nu amânase pentru a doua zi nefasta veste. Apucă să-i spună, doar că, dacă mai întârzia 5 minute Gelu nu ar mai fi fost printre ei. Atunci sora-sa izbucni în hohote de plâns.
-Cum a fost posibil aşa ceva, cum de nu ne-am dat seama cât de gravă era starea lui?
Leana îl iubea, îl adora chiar, ca pe copilul ei, ea fiind sora mai mare, cu sentimente şi apucături de mamă, iar drama lui devenea propria-i  dramă, greu de redat în cuvinte. Peste un an, se reîntoarse în Vrancea, căci nu puteau să lase via de acolo în vraişte. Ea, Anika, rămase cam stingheră, căci nu mai avea cu cine să-şi împartă ofurile, temerile..


Gelu nu avea să stea mult în spital, dar paradoxal acest loc avea să - i devină o a doua casă, deoarece trei zile pe săptămână şi le petrecea aici la dializă. Ajunsese să îl cunoască  toţi, de la director până la ultima infirmieră. Tuturor le era drag căci era un îndrăgostit de viaţă, hotărât să trăiască purtându - şi cu stoicism crucea zilnică, printre lacrimi, durere şi vorbe de duh, care le mai ridica moralul colegilor de suferinţă, dar îl făcea pe el să se simtă superior dramei prin care trecea.

-Ce repede trec anii..gândi Anika cu voce tare. În câteva rânduri îi dăduse de înţeles că ar face orice pentru el, dar se lovise de refuzul categoric:

- Cum crezi că aş putea să te nenorocesc şi pe tine, nu ne e deajuns un beteag în familie?

S-a resemnat de fiecare dată doar în faţa lui, căci hotărârea de a-l ajuta creştea tot mai mult în inima ei.

Trăiau sub imperiul morţii în fiecare zi. Când se auzea claxonul salvării, care venea să-l ducă la dializă, inima i se facea cremene şi aproape că nu-i mai auzea bătăile. Niciodată nu era sigură că se va mai întoarce. Acolo, în secţie, moartea era stăpână absolută. Mereu murea cineva, iar el se întorcea acasă livid şi îngândurat, întrebându-se: Oare lui când îi va veni rândul?

Aşa au trecut aproape şapte ani între incertitudini şi speranţă, ani care i-au lăsat pe chip cute adânci. Timpul s-a scurs monoton, fără cusur, peste familia lor greu încercată. Numai Dumnezeu ştie câte lacrimi s-au scurs în burduf şi câte zile şi nopţi zdrobite în disperare au trecut peste el fără delicateţe. Nu-şi spunea nimănui ofurile, ba din contră poza într- un învingător al sorţii, dorind să pară dur, stăpân pe situaţie.Totuşi după mai multe insistenţe, a cedat rugăminţilor şi au plecat la clinică la Cluj, cu speranţa adunată în braţe.

Şapte ore a durat operaţia. Nici ei nu i-a fost uşor, dar dragostea i-a dat putere, curaj.Şi acum când retrăieşte acele momente i se pare că aşa trebuiau să fie, uniţi pentru totdeauna. Primele două zile după operaţie au fost cumplit de grele, chiar stresante, cum avea să povestească el după marea criză postoperatorie, când femeia cu coasa de argint, i-a dat târcoale şi a fost cât pe aci să cosească iarba vieţii lui. Despre visul ce la marcat  avea să afle toată familia şi prietenii.

...se făcea că stătea undeva, într-o cameră, întins pe pat, când la căpătâiul său se ridică o făptură uriaşă îmbrăcată în văluri albe, străvezii, care întinse mâinile peste trupul învelit în cearceaf. Atunci din tălpile lui începu să iasă fuioare de fum negru..

În noaptea aceia în ajunul Crăciunului, criza puternică, lupta cu moartea, atinse apogeul şi toată familia era proşternată în rugăciune.. toţi implorau mila divină, căci o infecţie puternică îi afectase sistemul imunitar şi nici medicii nu mai aveau sperantă.

Spre dimineaţă, coşmarul luă sfârşit. Se trezi alt om. Septicemia fu învinsă, după două zile ce păreau că nu se mai sfârşesc, iar el rămase uimit, când nepoată-sa  Lidia, veni în vizită şi îi povesti cum l-a visat noaptea trecută. Visul ei era identic cu visul lui. Asta îl puse pe gânduri,dar îl şi bucură în acelaşi timp.Se simţea ocrotit de divinitate. S-a refăcut repede după transplant, corpul a acceptat organul străin şi în scurt timp amândoi se întoarseră acasă mulţumind lui Dumnezeu pentru reuşita transplantului. Acum datorită acelei fărâme din trupul ei, cedată din dragoste, se considerau o singură fiinţă, legată de un singur destin.

Au urmat alţi şase ani de graţie care au zburat parcă prea repede. Au savurat fiecare zi, au călătorit, au mers prin staţiuni, pe la rude, cu o foame de viaţă cum rar întâlneşti, într-un cuvânt au trăit intens bucuria vieţii redobândite.

Oare când au trecut aceşti ani? Şi unde s-a greşit, căci starea lui Gelu se înrăutăţea văzând cu ochii, de vreo zece luni. Şi câte tratamente naturiste nu a încercat, câte nădejdi nu a legat cap la cap, dar fără efect, căci ficatul cedase ..poate de prea multe medicamente. Acum aşteptau ceva. Ce? Nici ea nu ştie, căci prea multe obstacole i-au barat drumul.

                                                                           *

Anika oftează adânc şi pune mâna pe altă fotografie. Privind-o.. amintirile prind să se deruleze cu viteză. Ţine între degete fotografia de anul trecut, când au petrecut în Vrancea o săptămână de vis. Ce bine arăta, surâzător şi fericit, la umbra vişinului, în hamac, alintat de privirile sorei lui, iar acum..chipul palid, ochii lipsiţi de viaţă, pielea uscată şi plină de riduri, pare a fi o copie grosolană a celui ce era odată Gelu, soţul ei drag.

Simte cum ochii i se împăienjenesc rătăciţi subit între perdele de  lacrimi, buzele îi tremură într-un spasm tăcut, iar inima i se zvârcoleşte neputincioasă. Absentă, lasă poza să-i alunece printre degetele care nu mai vor s-o asculte. Din dormitor se aude repiraţia lui greoaie. Îşi prinde capul în palme şi rămâne aşa câteva minute lungi.. Deodată îşi aduce aminte de ceva şi privirile îi cad pe vechea carte, aşezată ca de obicei, pe masă. Mâinile febrile apucă şi o deschid la întâmplare,  peste Psalmul 90  şi prinde a citi:

 Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inima înţeleaptă!

O lacrimă stingheră îşi face loc pe obrazul asprit de crivăţul nemilos, al drumului cu obstacole, ce nu i-au ocolit  zilele. 

Elena Marin Alexe

Când îmi vorbeşti

Când alegi să taci
nori posomorâţi
se îmbulzesc
să-mi ofere ca dar
cămaşa stacojie a tristeţii
plină de pete întunecate

Când îţi vorbesc
chipul Tău
se înrourează
iar inima-Ţi Golgotă
se deschide sângerând
palpitând de iubire

Când îmi vorbeşti
tainice şoapte
se înfăşoară mlădios
pe sufletul meu înlănţuindu-l
într-o îmbrăţişare
de care zilnic mi-e dor

Elena Marin Alexe

Adrian Paunescu - A iubi toamna

S-au scurs doi ani, de la trecerea în eternitate a marelui Poet Adrian Păunescu. Şi el, ca şi mine iubea toamna..Frumoasa în văluri galbene care l-a îmbrăţişat ultima oară..

 

A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poartă in cer se-nvîrteşte, neunsă,
Cad, iată, imperii de tulbure frunză
Şi totuşi se aude Şi ultimul basm.

A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri dansează,
Insecte damnate fac cuiburi în rază,
Speranţa renaşte în cei suferinzi.

A iubi, toamna, neant şi refren,
Vin pluguri pământul spre cer să-l răstoarne
Şi ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sânge şi carne.

Şi tipă a pierdere tren după tren
Şi mieii duc iarba uscată pe coarne.

E noapte, e toamnă

E noapte, e toamnă, de când te aştept.
Duios mustră vântul o creangă de tei,

Iar boarea adie, mă strânge la piept,
Pornesc iar la drum pe albastre alei.

Doar luna adoarme, privindu-mă lung,
Şi ochi-mi sărută cu buze de foc,
Pe văluri închise tristeţea mi-alung,
Departe de lume în marele joc.

E noaptea iubirii în teiul din deal,
Prin freamăt o frunză trimite-un sărut,
Apoi cu obidă alunecă-n val,
Lin, unda o poartă, ea plânge tăcut.

În linişte norii îşi cern ploi de dor,
Inundă cătune alei şi cărări,
Când vântul adoarme pe-o geană de nor
O mare de aur îl leagănă-n zări.

La poarta grădinii zăvorul am pus,
Tiptil calc pe frunze, să nu le strivesc,
Speranţa şi ruga spre ceruri s-au dus
-Şi-n galben de toamnă, Isus, Te iubesc!

Primul volum personal..

Mulţumiri alese, aştern la picioarele Tale, Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Acesta este primul volum personal. Nu vreau să mă laud, ci vreau să împărtăşesc cu voi, dragii mei cititori, visul meu de-o viaţă pe care toamna, înveşmântată în galben auriu, l-a transformat în buchet de bucurie.
Sunt pe blog de aproape patru ani şi nu-mi imaginam, măcar o clipă, că voi găsi sprijin în lumea virtuală spre a-mi vedea visul cu ochii. Mulţi dintre cititori mă întrebau de ce nu public poeziile, căci sunt frumoase. Pe unii îi credeam, pe alţii nu. Şi cum posibilităţile mele erau infime, am alungat acest vis.
După un an de blogărit aveam reale îndoieli asupra lumii virtuale, dar în timp  am descoperit ceva interesant; la fel ca în lumea reală internetul are valorile lui umane, dar şi nonvalorile lui...
Eu am avut şansa şi binecuvântarea, să descopăr printre prietenii valoroşi din virtual doi oameni tineri şi frumoşi la propriu, oameni oneşti, talentaţi, sinceri si deschişi, gata să sprijine atunci când este cazul. Ei sunt Geanina şi Cristian Lisandru, care m-au invitat în Cenaclul fondat şi coordonat de ei - Amprente Literare. Ei au avut încredere în harul meu de a scrie şi cu mare drag m-au sprijinit, iar astăzi ţin în mâini primul meu volum personal de poezie şi proză, în mare parte datorită lor.
Mulţumesc tuturor celor care mi-au citit poeziile pe parcursul acestor ani! Vă mulţumesc pentru prietenie! 

MULŢUMESC, Gena şi Cristi! Împart bucuria cu voi. Meritaţi dragii mei dragi!

elena marin alexe-30 oct.2012

Prin grădină..acasă

Saptamana asta am facut curatenia de toamna şi am dat foc la resturi..

 Am cules si ultimile roade..ratacite

Am ajutor excelent...:)

 Sau mai bine spus eu sunt ajutor.. de grădinar..

Grădinarul este el, soţul meu..

Între timp, mai adun câte o fructă rătăcită..

Căţeluşa noastră, Kitzura, ne ajută şi ea..

Vă oferim câte ceva din bogăţia toamnei de la noi..

       

Plecăm din grădină lăsând o ultimă privire spre grădina care treptat se colorează în galben auriu..

                                                                                                                         elena marin alexe

Havasi-Lacrimosa

La Mulţi Ani!

Astazi este ziua Regelui Mihai . La împlinirea celor 91 de ani, mă alătur românilor care urează regelui sănătate şi viaţă veşnică. Majestatea Sa a primit medalia "Emblema de onoare a Armatei Eomâne", medalie ce se acorda şefilor de stat. La rândul său şi Regele a decorat mai multe personalităţi.

Cu mâna pe inimă vă urez :

Dumnezeu să vă ocrotească Majestate, La  Mulţi Ani!

elena marin alexe

 

Singurătate în doi..

Ion Benim, un locuitor din ţinuturile vrâncene, mai precis din satul Prahuda, în vârstă de 62 ani, nu are nici mâini, nici picioare, cu toate astea duce o viaţă demnă, fără să ceară cuiva pomană.

Omul se gospodăreşte  singur cu cei 290 de lei, ajutorul pe care îl primeşte de la stat.Ca să poată trăi face cărăuşie, pe la oamenii din sat, ba chiar aduce lemne din pădure.Cu trecerea timpului, calul i-a devenit cel mai bun prieten  şi cu el îşi poartă singurătatea.Deşi fără mâini, singur işi înhamă şi îşi deshamă, animalul, îşi pregăteşte căruţa şi mână cu pricepere pe toate drumurile pe care este nevoit să o ia. Aşa merge să-şi cumpere pâine şi alimente de la magazin şi declară  că nu a primit nimic gratis.

 "Dacă îţi dă Dumnezeu, trebuie să suferi"
- Ce să zic, mi-ar trebui multe, dar cui să-i spun? Îi mai spun lui Dumnezeu, cu El vorbesc", spune bătrânul.

                                                                                                                        elena marin alexe

La răspântii..

Te-am căutat
multă vreme,
ascultându-mi şoaptele inimii,
zăbovind
la toate răspântiile
timp de o viaţă,
până când într-o zi
ceasul s-a oprit,
zdrobit
de osteneala zadarnică,
dându-şi minutarele peste cap
în bătaie de joc
şi toate drumurile s-au închis..
Eram
plină de toamnă
galbenă,
pustiitor de tristă,
Doamne..
Pe langă inima mea
curgea mustul aromat,
stors din vâlvătaia viilor,
care îngenunchiate
plângeau în pumni deşertăciunea
lumii.
Mi-au trebuit
braţe de răbdare
să deschid cel mai îngust drum,
apoi pe celelalte,
unul după altul.
Acum
răspântiile drumurilor noastre
aşteaptă în Lumină.

- Pe aici se poate trece!

elena marin alexe- oct. 2012

captiv între pământ şi cer

cu Tine-n gând îmi e uşor
să curm  dorinţe ce mă dor
şi-n taina serii să Te-aştept,
cu bucurii ascunse-n piept.

cu Tine-n gând trec negre căi,
mă prind în zbor pe-ntinse văi
cu legături de-albastru vis
şi mă cufund în paradis.

cu Tine-n gând alung tristeţi,
Tu ai răbdare să mă-nveţi,
tot ce-am uitat în drumul meu
cu drag îmi aminteşti mereu.

cu Tine-n gând durere nu-i,
dar nici nu mai alerg haihui
şi nici nu mă mai simt stingher,
captiv între pământ şi cer.

cu Tine-n gând povara-mi duc,
în noapte lacrima-mi usuc,
privesc văzduhul în văpăi
şi mă topesc în ochii Tăi.

cu Tine-n gând nu mă mai tem
când valurile vieţii gem,
stau în tăcere şi ascult,
nu mă-grozeşte-al ei tumult.

cu Tine pot păşi pe nori,
mă încălzeşti cu dulci fiori,
spre Golgotha ades mă urci
şi-adorm la umbra sfintei cruci.

cu Tine-aş merge peste tot
fară să simt că nu mai pot,
în revelaţii mă trezesc,
şoptindu-ţi: Doamne, Te iubesc!

cu Tine-n gând  speranţa mea
o smulg din luminiş de stea
şi între crini o împletesc,
pe-altarul Tău dumnezeiesc.

cu Tine-n gănd şi noaptea-i zi,
stau liniştită orice-ar fi,
prin  bucurii ori încercări
călătoresc spre albe zări.

În gândul meu vreau să rămâi,
Tu eşti iubirea mea dintâi,
şi fericirea ce-o aştept,
spre Tine ruga îmi îndrept.

elena marin alexe 2012

Eşti fiică de rege!

( Pentru tine, Maruşka )

Tu crezi că nu eşti decât fulgul hoinar,

Dar trecerea ta printre zări este har,

Eşti fiică de rege şi vei moşteni

Comori de iubire oriunde vei fi.

Pe drumul vieţii El te-a întâlnit,

Pe braţe te-a dus, zi de zi te-a hrănit,

Cu lapte şi miere festinul regesc

Şi-un loc te aşteaptă-n palatul ceresc.

Nu-ţi pierde nădejdea când drumul ţi-e greu,

Alături de tine stă El, Dumnezeu,

Asupra-ţi veghează, cu milă în glas

L-auzi cum şopteşte - Nicicum nu te las!

Te simţi ostenită, mai cazi uneori,

De răul din juru-ţi ades te-nfiori?

Ridică-ti privirea, colo în zare

Mai lin vei păşi acum pe cărare.

Păstrează ce ai, ţine dragostea-n gând,

Căci Tatăl tau vine la tine curând

Şi mână în mână spre cer veţi urca,

Cunună de roze pe cap vei purta.

elena marin alexe- oct.2012

Gura "creştinului" cea de toate zilele...

-Măi române, când îţi vine să înjuri, pune-ţi mâna la gură!
Mă doare, când  românii spun tuturor, că noi suntem creştini sub apostolatul sf.Andrei, de mai bine de 2000 ani. Mi-ar plăcea să fie şi adevărat..
Din nefericire  mă întreb ce a mai rămas din aureola noastră de creştinism, după ani şi ani? Nu ştiu, deoarece de dimineaţa până seara, sunt bombardată  de înjurături, care de care mai violente, la adresa divinului..Aceste vorbe sapă răni adânci în inima mea.
Oare cu ce este vinovat Dumnezeu:
Dacă-
ciocanul dă pe lângă cui
pâinea cumpărată de copilă este veche
bietul cal nu mai poate urca panta, cu o caruţă plină pana la refuz
mânuţele subţiri scapă jos sticla cu lapte
un sofer nu-ţi  acordă prioritate în trafic
nu plouă la timpul dorit
plouă pe timpul culesului strugurilor
se întoarce Băsescu
rămâne Ponta prim ministru
pierzi trenul
cineva se izbeşte de tine şi-ţi sfărâmă toate ouăle din plasă
apare prea des D.Diaconescu la toate posturile
nu mai apare Băsescu
s-a spart acoperişul şi trebuie înlocuit
nu ai primit restul corect la piaţă
se sparge damigeana sub presiunea vinului nou
autobuzul pleacă înainte de a a ajunge tu lângă el
în carnetul fiicei tale a răsărit o notă proastă
ţi s-a rupt încălţămintea
găina vecinei sare peste gard şi ciupeşte cu nesaţ roşiile
se termină pâinea la marchet
esti dat afară de la serviciu

Aş putea să vă dau mii de "motive" dar cred că este deajuns dr edificator.. 
Cât despre înjurături, vorbe grele, insulte, ele pornesc de la "trimiterea la origini" şi ce este mai grav, continuă cu:
Dumnezeul ....
biserica ....
candela ....
Cristosul ....
arhanghelul ....
mănăstirrea ....
împărtăşania ....
duminica ....
Paştele ....
crucea ....
altarul ....
luate-ar dracu
mâncate-ar moartea
ardăte-ar focul
etc.
  
Oare cum îşi pot spune creştini cei care vorbesc şi blesteamă aşa? Şi ce este mai grav ..că nu sunt puţini, ba am curaj să afirm, că o fosrte mare parte a românilor folosesc uzual aceste insulte la adresa Divinului. Eu ca şi voi care mă citiţi aţi auzit şi auziţi zilnic oriunde în drumul vostru, la piată, la semafor, la câmp, la petreceri, oriunde se adună de la doi oameni în sus. Mulţi sunt cucernici doar la biserică, sau în faţa unor moaşte, cum ar fi la rămăşiţele sf. Paraschieva, sf. Ioan etc. în speranţa că vor fi iertaţi dacă stau 3 zile în ploaie, sau înconjură locaşul bisericii pe genunchi, uitând sau poate neştiind, că Dumnezeu ne-a iertat şi a ispaşit păcatele noastre pe lemnul crucii, la Golgota. Nu vreau să arunc vina asupra conducătorilor bisericilor, dar cred că dacă cei ce au în vedere păstorirea credincioşilor  ar pune Scriptura în mâinile oamenilor, măcar în ziua de duminică şi ar citi cu ei şi le-ar explica cât de păcat este insultarea Domnului , treptat, citind cuvântul sfânt cu ochii lor, oamenii s-ar lăsa de acest limbaj ofensator, care le blochează calea rugăciunilor şi viaţa le-ar deveni  mai plăcută, lor, semenilor lor şi bineînţeles lui Dumnezeu.

Poate mă aude cineva!

 Atenţie la cuvinte! Cuvintele tale te pot despărţi de Dumnezeu pentru totdeauna: 
Ev. Matei 12
35. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria buna a inimii lui; dar omul rau scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.
36. Va spun ca, in ziua judecatii, oamenii vor da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care-l vor fi rostit.
37. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osandit."
Ascultaţi aici..

elena marin alexe- Din viaţa românilor

Toamna mea

Mi-e toamna
aproape de inimă,
iar eu
aleg să îmbrăţişez
clipele desculţe
care trec prin mine
dezinteresate,
atinse de plictis
mult prea devreme.

Urmăresc aventura lor
de peste cinci decenii,
fără să-mi pese că
timpul
s-a decolorat
pe rătăcitoare alei,
iscălite de efemer.

Toamna mea,
bolnavă, despuiată
de curcubeul ei
ars
în furia patimilor
verii,.
mă mângâie,
fără acordurile vântului
fâstâcit ori absent,
printre frunzele mult prea devreme
obosite.

elena marin alexe-2012