Mazăre, Panarama...de la malul mării

Aşa arată omul tuturor posibilităţilor, Radu Mazăre. El, Mazăre, se crede este punctul pe i, este totul în judeţ, el face şi desface, el incită şi irită sau ignoră ziariştii, dând răspunsuri în zeflemea tuturor. Deghizările lui de prost gust arată ce ar vrea să fie, când de fapt nu este nimic.

El se pretinde a fi un Che Guevara, autohton, un luptător ...fără ideal, sau poate că are totuşi un ideal ...acela de a manipula un judeţ întreg spre beneficiul personal.

 

Eu am o nedumerire pe care o adresez constănţenilor:
Oameni buni, dacă totuşi nu vă pasă că ăsta îşi bate joc de voi, totuşi - nu vă jenaţi cu asemenea primar, cu clovnul Mazăre?

Elena Marin Alexe - Pamflet de moment

Resemnare...

Ai apărut în tăcere
cu paşi abia şoptiţi
dar fermi
fără să-ţi pese
de indiferenţa mea
Am văzut cum s-au deschis
uşile în grabă
iar ferestrele şi-au lepădat
pline de curiozitate
storurile cernite de vreme.
Cu ultimile puteri
am încercat să te alung
dincolo de veşnicie
dar ţi-ai abandonat privirea
în ochii mei
m-ai mângâiat pe frunte
pânâ mi-au albit tâmplele...
Am simţit lacrimile inimii
refugiate sub pleoapele ofilite
Resemnată prematur
te-am invitat în inimă
tristeţe

Elena M . Alexe

Moroşanu'

foto-Simona Oneţ

Căldura de afară aproape estompa aroma teiului înflorit, dominator şi prietenos, de la intrarea din parcul Sfatului. Se opri brusc şi-l privi pe omul din faţa ei cu stupoare. Imposibil..şopti printre dinţi, nu , nu poate fi el, Morosanu'...

     Aşa-i ziceam şi noi copiii, căci cum altcumva îi puteam zice? Umbla mai tot timpul beat, mătăhăind aproape şi lasa în urma lui un miros greu de definit, ceva între oţet şi fiere, scorţisoară, gunoi de grajd, busuioc şi câmp ud. Tot timpul era vesel, îi plăcea să stea la palavre cu toţi  copiii de pe stradă.
    Când deschidea portiţa, acasă la noi, striga:
       -O vinit Moroşanu Gheorgheeeee! Hai afarâ lumi bunâ!
    De sub pletele lungi negre, lucioase, şi mustaţa asemenea, te întâmpinau doi ochi cu o căutatură veselă, vicleană, sfredelitoare, de care scăpai cu greu.
Arăta ca un haiduc, deşi era trecut de 60 de ani. Cămaşa albă strălucea şi te surprindeau plăcut motivele naţionale de la gât, cusute cu moulinea de culoare neagră. Mijlocul îi era încins într-un chimir lat, din piele neagră, cam vechi, dar cu personalitate neştearsă de timp. Iţarii aveau o culoare incertă, ceva între alb şi gri oarecum, se observa că nu fuseseră spălaţi de ceva timp. Mai rar purta pantaloni, căci iţarii spunea el, fac parte din fiinţa lui. Dar dacă priveai la el te acaparau cizmele  din piele neagră, a căror talpă devenise de ani buni tot mai groasă din pricina tălpuirilor. Chiar vara oricât ar fi fost de cald, omul nu se despărţea de cizmele lui Bilgher...(sic).  În cămaşă cu cravată la gât rar îl vedeai, foarte rar...şi părea alt om.
    Venea la noi cam de două ori pe lună, întotdeauna băut, sau cu o sticlă de vin în mână. Nu bea niciodată altceva decât vin.
        -Eii, cel mai bun îi sângili domnului - spunea în gura mare, răspunzând parcă unei întrebări auzite doar de el.
      -Moroşanuu plăteşti, Moroşanu be! Ci nu vă convini? Staţ' şâ vă holbaţ' la mini cu ochii cât roata carului...Sâ vă dau mai ghini di-o pungâ di mentosani, ne apostrofa pe noi copiii.
    Se scociora prin cele două rânduri de buzunare şi scotea doi lei de hârtie pe care îi îndesa în mâna fratelui meu care era mai mic şi pe care îl adora, apoi cu faţa radiind de bucurie, ne surâdea pe sub mustăţi şi ne îndemna: Hai fugiţ' cî sî terminî bomboanili la băcănia ovreilor, la "Lilici". Noi îi zâmbeam mulţumindu-i cu un săru' mâna şi ne depărtam repejor spre magazinul celor două surori, dintre care cea mai tânără se numea Lilica şi care ne era tare dragă, nouă, copiilor.       Întotdeauna când ne cântărea bomboanele mai adăuga una două şi ne făcea complice cu ochiul. Aici găseam cele mai gustoase eugenii şi covrigi cu mac.

    Îl privea cu ochii mari deschişi, pe omul care se aşezase pe banca din faţa ei..şi nu pricepea asemănarea acestuia cu Moroşanu.Îşi şoptea în gând - nu , nu se poate , cum să fie el? Moroşanu e mort de mult ...dar cine este cel din faţa mea? Privirile nu voiau s-o asculte , ci rebele, se plimbau nestingherite pe chipul omului şi se împiedicau din cind în când, de cravata ce atârna strâmb la gâtul acestuia. Indiferent la tot ce era în jurul său , acesta morfolea o bucată de pâine pe care o ţinea pe un ziar, lângă el.

       -Tăticule...o vinit Moroşanu!
   Uşa se deschidea şi noi izbucneam în hohote de râs, când vedeam fruntea încreţită, înnourată a tatălui nostru, care neavând altă alegere ne poruncea să-i aducem un scaun musafirului...Nu-i plăceau vizitele acestuia, dar nu se putea împotrivi.Se cunoşteau de prea multă vreme, din armată...erau de acelaşi leat. La început cu oarecare sfială îi spusese să nu mai vină beat pe la noi, căci la noi nu se bea alcool şi că este mare păcat să-şi întineze trupul, să-şi distrugă sănătatea. Dar omul nici nu-l băgase în seamă ci venea când avea drum la fiul lui, care statea pe aceeaşi stradă cu noi. Cum noră -sa îl dădea afară pe poartă, se refugia în curtea noastră. Stia că nu va fi dat afară. Odată chiar îi strigase tatălui nostru:
     -Eşti pocăit şâ nu poţ' sâ-mi faci rău. Trebu' sâ fii bun cu mini şî milos, cum o fost Domnu Isus. Dacâ îţ mai greşăsc...mâi ierta, câ gura me îi cu pacati, da n-am sufletu' rău! Mai beu şâ eu....da nu fac rău la niminia.
    Cuvintele lui i-au făcut cale liberă în casa noastră. De multe ori când ploua afară, era primit în cămăruţa din curte, unde se adăpostea o zi, două, că nu voia să stea  mai mult. Tare îi plăcea mămăliga cu brânză dulce, dar şi borşul de fasole cu mult leuştean verde, presărat pe deasupra. Stătea extaziat în faţa mesei pe care trona roata galbenă, care îl fascina. Mânca fără să scoată un cuvânt, fără să privească la cineva, afară de farfuria din faţa sa. Când termina spunea Tatăl nostru şi îşi făcea trei cruci, apoi se ridica şi punea mâna pe sticla cu vin. Uneori treceau şi trei săptămâni fără să ne viziteze şi parcă ne lipsea ceva, ori ne îngrijoram pentru viaţa lui. Dar sosea pe neaşteptate, indiferent de oră.
    Când îl vedeau pe stradă, copiii strigau după el:
       - Moroşanuuuu, ti duci la nea Costică? Sâ ştii câ nu-i acasâ, dicât tanti Ileana cari li spală ţoalili...acu câ ţ-am zâs, ni dai doi lei sâ luăm nişti bomboani, da şâ nişti  covrigi...hai ni daiiii? Era adevărată sărbătoare când venea Moroşanu pe strada noastră căci toţi copiii jubilau, ba se mai şi certau, care să stea lângă el. Ştiau că nu vor pleca cu mâna goală şi oricum le erau pe plac snoavele pe care acesta le încropea spre amuzamentul lor. Se ţineau ca scaiul de el şi nu-l lăsau până nu băga mâna-n buzunare şi le dădea ceva. Abia când ajungea la poarta noastră îl lăsau în pace. Dar ştiam că şi lui îi plăcea să fie în compania lor, căci îi înveseleau ziua. De multe ori se aşeza pe iarba bogată la marginea şanţului şi toată liota de copii se aduna în jurul lui, rugându-l:
        -Hai, ni mai spui o povesti..câ ştii atâtea..hai ti rugăm, hai nu fi rău, se smiorcăiau pe lângă el.
    Avea mereu câte o snoavă şi când povestea, ochii i se luminau ciudat, de parcă basmul izvora din adâncimea lor, iar pe chip i se citea bunătatea sufletului, dar şi o umbră de tristeţe fără leac.
Când termina poveştile intra în curte şi se aşeza pe un scaun, cu sticla strânsă între picioare.Vinul negru se asorta cu cizmele lui, de care era tare mândru. Când ajungea la jumătatea sticlei începea să cânte, pocnind din degete:
        -căsuţa noastră cuibuşor di nebunii, ti aşteaptă ca sâ vii...căsuţa noastră...
       Era cântecul lui preferat. Aflasem şi de ce iubea acest cântec. De vreo 15 ani, nevastă-sa plecase cu altul şi divorţase de el. Copiii erau de partea ei, iar el a fost izgonit pe drumuri. De atunci vinul i-a devenit casă şi masă. Altceva nu-l interesa. Fusese cadru militar şi avea o pensie frumoasă.Se aciuiase pe un teren pe lângă Dumbrava Minunată, unde îşi făcuse o colibă din crengi şi paie, acoperită cu ţoale vechi şi bucăţi de plastic. Acolo îşi ducea zilele. Dar îi plăcea acest trai. Era pe sufletul lui. Acum singurătatea  i se potrivea ca o mănuşă, acestui om rebel care se autodenumea haiduc.
        Într-un an, în apropierea sărbătorilor de iarnă, fratele Orest Hapenciuc, pastorul bisericii noastre a invitat corul să meargă la colindă. Şi bucuroşi ne-am adunat : Anişoara Olaru, Maria şi Victor Croitoru, Gelu Poenaru, prietenele mele- Lidia, Otilia, dar şi copii - Dinu, Otniel  şi alţii, iar alăturea de ei eu şi tatăl meu, care avea o voce de tenor, care ne acoperea aproape pe toţi. Mergeam în special la oamenii mai bătrâni şi neajutoraţi. Pe lângă colind, duceam cu noi şi câteva pungi cu dulciuri: cozonac, prăjiturele de casă, mere, nuci, cu care le mai bucuram celor necăjiţi sărbătoarea Naşterii Domnului. Era o iarnă bogată în zăpadă şi nu era aşa geroasă, ca alte ierni, de prin nordul Moldovei.
    A fost adevărată aventură, pentru noi cei mai tineri. La un moment dat, am ajuns şi în preajma locului unde se afla vestita colibă a lui Moroşanu şi fr. Orest a propus să-l colindăm şi pe el. Ne-am apropiat tiptil de colibă şi am văzut că pe lângă cârpa de la intrare, ieşeau aburi...Afară era cam frig. Colindul nostru a început timid, apoi vocile ni s-au împletit ca o cunună a bucuriei şi aproape că am uitat unde ne aflam...
        Vrut-a Domnul să se nască
        În coliba păstorească
        Fiul Lui cel sfânt venit pe pământ
        Să ne mântuiască...
     Cănd ultimile acorduri s-au stins, cârpa de la intrarea colibei s-a dat la deoparte şi l-am văzut.
Plângea cuprins de deznădejde. Ne privea de parcă îi făcuserăm un palat, aşa era de fericit. Printre şuviţele de păr negru, ca o claie, neîngrijită, ochii lui surâdeau sub ploaia lacrimilor mari, grele, cât bobul de mazăre aproape. A fost prima oară când îl vedem plângând.
     A fost şi ultima oară când l-am mai văzut.
    
   Cufundată în amintiri nici nu observă că omul de pe banca din faţa ei, plecase între timp.  Începu să se întrebe dacă chiar stătuse cineva acolo...Să fi fost doar aripa amintirilor...?
Se ridică agale, afundându-se pe alea umbroasă. Dar ochii negri sfredelitori, încă o urmăreau numărându-i paşii.

proza -Elena M . Alexe

Mângâiere...

Alinare...

Nu-ţi trâmbiţa fericirea

Spre cel ce-l căzut la pământ,

Crede, alungă-i mâhnirea,

Cu milă si miere-n cuvânt.

Alungă impulsul de ceartă

Cu gândul să îl mai loveşti,

Alină, crede şi iartă,

Ai grija la tot ce vorbeşti.

Mai bine te-apleacă spre el

Şi-i curăţă rana de spini,

Ridică-l din valul mişel

Alege cu el să te-nchini.

Spune-i că Isus iubeşte,

Că mâinile Lui l-au creat,

Sângele-I sfânt mai albeşte,

mai spală de orice păcat.

Apoi dacă vrei să-l ajuti

Arată-i şi calea spre rai,

Speranţa ce-adună pe mulţi,

Puterea în suflet să-i dai.

Ai grijă să nu-l mai răneşti

Cu fapte sau vorbe ce dor,

Pe-aproapele tău de-l iubeşti

Şi drumu-ţi va fi mai uşor.

Elena M . Alexe
 

Primii paşi spre depresie

 Instabilitatea, este cuvântul de ordine care marchează acest început de secol în toată lumea.

Instabilitate financiară a băncilor...
Instabilitatea teritorială...
Instabilitatea climaterică...
Instabilitatea promisiunilor...
Instabilitatea politică...
Instabilitatea stării materiale...
Instabilitatea familiei...
Instabilitatea afacerilor...
Instabilitatea pacii...
Instabilitatea prieteniilor...
Instabilitatea locurilor de muncă...
Instabilitatea emoţională, sentimentală...
Instabilitatea la propriu a Terei...

Lista poate continua, dar aş vrea să ating un semnal de alarmă, asupra faptului că această instabilitate NE POATE AFECTA VIAŢA, poate duce la îngrijorare şi depresie, dacă nu am înţeles că totul pe lumea asta este schimbător. Până şi pământul a început să alunece...doar Dumnezeu în dragostea Sa rămâne stabil şi toate promisiunile Sale nu se vor schimba niciodată. El este de neclintit, Dragostea Sa pentru noi, oamenii nu se va sfârşi, El este stânca veacurilor şi cine se va încrede în El nu se va clătina niciodată. Să fim precum copilaşii care îşi pun toată încrederea în părinţii lor.
Vă doresc, o duminică plină de credinţă în puterea lui Dumnezeu, care dincolo de apartenenţa noastră religioasă, rămâne ACELAŞI.


Elena M. Alexe
                                                                                                                                     


   

Coşuleţul cu mere de aur...

21. Iata ce mai gandesc in inima mea si iata ce ma face sa mai trag nadejde: 
22. bunatatile Domnului nu s-au sfarsit, indurarile Lui nu sunt la capat,
23. ci se innoiesc in fiecare dimineata. Si credinciosia Ta este atat de mare! -
24. "Domnul este partea mea de mostenire", zice sufletul meu; de aceea nadajduiesc in El.
25. Domnul este bun cu cine nadajduieste in El, cu sufletul care-L cauta.
26. Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului.
27. Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui.
28. Sa stea singur si sa taca, pentru ca Domnul i l-a pus pe grumaz;
29. sa-si umple gura cu tarana si sa nu-si piarda nadejdea;
30. sa dea obrazul celui ce-l loveste si sa se sature de ocari.
31. Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna.
32. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare:
33. caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.
34. Cand se calca in picioare toti prinsii de razboi ai unei tari,
35. cand se calca dreptatea omeneasca in fata Celui Preainalt,
36. cand este nedreptatit un om in pricina lui, nu vede Domnul?
37. Cine a spus, si s-a intamplat ceva fara porunca Domnului?
38. Nu iese din gura Celui Preainalt raul si binele?
39. De ce sa se planga omul cat traieste? Fiecare sa se planga mai bine de pacatele lui!
40. Sa luam seama la umbletele noastre, sa le cercetam si sa ne intoarcem la Domnul. 

Pl.Ieremia 3

Martie

Doresc, tuturor celor care vor păşi aici, o primăvară frumoasă la propriu, dar şi cu reflexe pe suflet!

Dumnezeu să vă binecuvânteze, cu bucurii dragii mei prieteni!

Taifas.....

Să stau uitată la taifas
aş vrea din ce în ce mai mult
să uit de timpul scurs pe ceas
să îţi vorbesc să Te ascult

Tu despre cer să-mi povesteşti
cuvintele să-ţi sorb ades
iar când la mine-ai să priveşti
eu să confirm c-am înţeles

Chiar dacă floarea va păli
sub cernerea albă din păr
în inima-mi va năvăli
dorinţa după Adevăr

Cu braţele întinse larg
să prind speranţele de sus
te voi privi cu dor şi drag
tot aşteptând să-mi dai răspuns

Tu vei zâmbi sub tainic nimb
şi-mi vei propune veşnicii
eu neavând nimic la schimb
promit c-am să Te-aştept să vii

Elena M . Alexe
 

Chip vremelnic...

"Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucura-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice"

O.Paler

Masacru

Vă ţineaţi de mână
surâzători
tu galben de emoţie
 ea atingând roua
cu poalele fustei albe
Vântul purta pe aripi
dorinţele nerostite
sufleca mânecile
cămaşii albastre
a cerului de mai
În urma voastră gemea
iarba a ciudă
iar florile de cais se aplecau
să vă audă bătăile inimii
O mână străină
sparse armonia
dimineţii
rupându-vă tijele firave

De sus
de sub jalea cerului
şiroiau lacrimi fierbinţi

Elena M . Alexe

La margine de absolut...

motto - La margine de absolut
zăceam tăcută ca pământul
doar inima se sfâşia
şi-n remuşcări murea cuvântul

De când m-am întâlnit cu Tine
la margine de absolut,
am înţeles marea-Ţi iubire
ce-o ai pentru un chip de lut.

Am priceput că mâna sacră,
m-a frământat, m-a modelat
cu dragoste şi bucurie,
să fiu o fiică de-mpărat

Dar n-am rămas în ascultare
la umbra Celui Prea Înalt,
am alergat înflăcărată
pe drumul scris de celălalt...

Degeaba glasul Tău Isuse
pe negre căi m-a tot strigat,
eram atât de fascinată,
fără regret, Te-am alungat.

Perfid era necunoscutul,
ce-şi etala în faţa mea
comorile  născute-n  fiere,
ce inima ademenea.

Mă scufundam în ceaţa vieţii,
alunecând mereu mai jos,
cu faţa către iad adesea
tot mai departe de Hristos.

Până-ntr-o zi când neputinţa
m-a azvârlit în faţa Ta,
am implorat cu vocea-n lacrimi,
căci aşteptam osânda grea.

Din şoapte îngăimate-n taină
Ai înteles cât mă căiesc
şi-am auzit din înălţime,
un glas spunându-mi, Te iubesc!

- Eşti fiica mea şi pentru tine
                      pe cruce trupul mi-am întins,                    
vino în braţele-mi, priveşte,
prin mine moartea ai învins!

Aşa mi-ai spus şi cu iubire
m-ai cufundat în sânge sfânt
care s-a scurs de pe Golgota
şi-a înfrăţit cer cu pământ.

La cruce am fost vindecată,
iar asta n-am s-o uit nicicând,
dar nici măreţul har în care
Tu mi-ai cuprins suflet şi gând.

Supusă planurilor Tale,
făr-de cârtire am s-aştept
măreaţa zi a revenirii,
Isuse, să mă strângi la piept.

Elena M . Alexe

Agresarea profesorilor în România

Mircea Ianchievici, în vârstă de 63 de ani, este unul dintre cei mai bine pregătiţi şi apreciaţi profesori de muzică din Focşani. Acesta a fost snopit în bătaie şi umilit luni seara, în sala de curs a Şcolii Nr. 7, în faţa elevilor, în timp ce preda la oră.Pe scurt istoricul ar fi:
Doi  fraţi, deranjează ora angrenând clasa, folosind o revistă,  (nu ştim ce conţinea acea revistă), iar când profesorul i-a invitat afară din clasă, aceştia doi cu tupeu au refuzat să iasă, strigându-i  profesorului : - Eşti un prost şi un cerşetor! 
Indignat,  profesorul i-a dat forţat afară din clasă.fugarindu-i .

Cei doi fraţi au fugit acasă, unde au povestit cele întâmplate, iar părinţii nervoşi, nevoie mare, s-au grăbit să le facă dreptate odraslelor. Au intrat în şcoală, pentru că şcoala nu are un paznic, astfel că  au invadat clasa unde profesorul îşi ţinea ora.
Aici profesorul a fost bătut , chiar sub ochii elevilor săi. Agresorul, nimeni altul decât fratele elevilor, se apără şi spune fără remuşcări că a reacţionat aşa din cauză a fost sfidat de profesor...(?)

 Agresorul profesorului explică:
„Am intrat la oră, am întrebat profesorul de ce mi-a bătut fraţii, dar s-a întors cu spatele la noi. Pur şi simplu i-am dat o palmă. Atât şi a fugit”, a spus Florin Vasilescu, bătăuşul profesorului Ianchievici. O ambulanţă l-a dus pe profesor l-a spital, acolo unde a primit îngrijiri medicale pentru arcada spartă.
Inspectoratul Vrancea spune că va lua măsuri.
Oare profesorul îşi va pierde serviciul?

Finalizarea anchetei, ne va arăta de partea cui este dreptatea. Până una alta sindicatele din învăţământ, vor lua apărarea profesorului  şi critică atitudinea şefei de la inspectoratul şcolar Vrancea, d-na Vasilica Zaharia.

Profesorii din Focşani, dar şi oamenii din diverse domenii de activitate, părinţi şi elevi chiar, ,  vor participa astăzi la ora 12.00 la un miting de susţinere  a profesorului agresat.

PS. Părerea mea este că nu ar trebui să ne mai mirăm, că nivelul copiilor care nu trec bacul creşte de la an la an. În curând, datorită lipsei de educaţie a părinţilor în principal, apoi al elevilor, ne vom confrunta cu o avalanşă de delincvenţi, care ne vor agresa în public oriunde, fără jenă, fără scrupule, nemaiţinând cont de nimic. Ştim cu toţii, că aceşti rataţi ai societăţii noastre nu au habar, nu au teamă de lege. Care lege? 
Sunt mamă a trei copii, la rândul lor părinţi şi întotdeauna am semănat în inima copiilor mei respect profund pentru dascălii lor. Ba mai mult chiar, mergeam în clasa lor şi spuneam cu voce tare că dau libertate deplină profesorilor, ca atunci când copilul meu greşeşte să fie pedepsit în faţa clasei.
Nu m-am supărat dacă s-a întâmplat să fie admonestaţi cu trasul de ureche, sau  de ciuf, sau chiar cu o linie la palmă. Mă mândresc cu educaţia primită de copiii mei la scoală şi acasă, căci au devenit oameni de valoare în societate. Îmi pare rău pentru părinţii din noua generaţie care fac rabat de la educaţie. Nu spune nimeni că trebuie dată libertate profesorilor să bată copiii, dar cred că o admonestare nu face rău ci din contră. Nici ei ca părinţi nu-şi găsesc timp, nu-i educă, ba mai mult doresc să facă şi legea în instituţiile de învăţământ, fără să înţeleagă că o fac în detrimentul propriilor odrasle, care vor deveni delincvenţii anilor viitori.

Dumnezeu a spus prin gura înţeleptului Solomon astfel:

Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată. (Proverbele lui Solomon 13:24

CHEIA

.
motto "Dragostea nu va pieri niciodată"

1Cor.13

Te-am întâlnit  într-o zi frumoasă printre nuanţe vii de smarald, stropită cu raze călduţe de soare şi mi s-a umplut faţa de bucurie. Eram în siguranţă, mulţumită şi fericită când mă ţineai strâns de mână alergând pe cărările vieţii. Soarele mă săruta pe gene în fiecare dimineaţă, înainte de a porni în călătoria sa. Lângă tine până şi nopţile erau luminoase, iar iernile mă îmbrăţişau cu fiori calzi. Roua cădea din belşug pe aria mea, florile erau veşnic înflorite, iar nemărginirea cerului îmi ţinea companie cu  seninul albastrului. Însă rutina îmi fura zilnic stropi de bucurie. De la o vreme parcă mă descopeream călătorind pe aceeaşi rută şi nimic nu-mi mai entuziasma viaţa, aşa că pe neobservate am început să mă îndepărtez  puţin câte puţin. Libertatea avea aroma mierii de salcâm şi eu o gustam din plin, dar, deşi alergam tot mai departe, îngrijorarea nu-şi odihnea încă fruntea pe umărul meu...
- Pot trăi şi fără tine, mi-am zis.

Şi clipele treceau,  ofilindu-mi zilnic petalele gingaşe, dar cine mai dădea importanţă amănuntelor...

Într-o zi, seninul cerului a fost asaltat de norii negri şi m-am speriat, căutându-te cu priviri îngrijorate aţintite pe zări. Am auzit uşa care s-a trântit cu putere şi-ai rămas ascuns sub lacăt greu din bronz masiv.

Împietrită de tristeţe, am rămas cu sufletul pustiu, rătăcită în mijlocul furtunii. Ce goală îmi devenise inima şi ce grea... În jurul gâtului regretele strângeau laţul. Am început să bat cu pumnii în uşa închisă şi abia când pumnii mi s-au zdrelit am văzut lacătul. Zadarnic am tras de el, doar doar s-o deschide.  Am încercat să caut cheia şi am răscolit împrejurul uşii, dar a fost în zadar. Cheia dispăruse fără urmă. Atunci te-am strigat, te-am implorat să ieşi măcar pentru o clipă, să vezi durerea mea târându-se pe plaja fierbinte. Ardeam îmbrăţişând marea cu privirile pierdute  de dorul tău, de neputinţă.  La strigătele mele îmi răspundea cu ţipăt metalic, străin, doar ecoul ... iar tunetele nu mai conteneau.

-Iartă-mi nebunia, şopteam, dar tăcerea mă şi înfăşurase  râzându-mi în faţă cu cinism, în timp ce haosul furtunii se dezlănţuia cu şi mai multă îndârjire. Descurajarea mă îmbia la drum, oferindu-mi alternative deplorabile, de neacceptat.

Copleşită, m-am îndepărtat de ţărm şi am hoinarit nopti întregi prin toate gradinile, ca o hoata de rând, până am găsit cel mai frumos trandafir şi, întoarsă lângă uşa ferecată, ţi l-am oferit, sărutat de căuşul palmelor fierbinţi. Uşa rămase închisă, iar lacătul imens neînduplecat. Atunci mi-am făcut glasul liră de argint, acordată de clipocitul apei în lucirea astrelor şi am cântat toate cântecele vieţii mele, dar tot nu ai deschis.
Printre suspine, mă întrebam:
-Oare unde să fie cheia, mi-o poate da cineva? Aş plăti oricât în schimbul ei!

Şi cum nimeni nu-mi răspundea, m-am aşezat lângă uşa închisă, plângând cu amar până am adormit, sperând poate la o minune. Când m-am trezit, ochii mei scrutau dureros căutând albeaţa zorilor după vreun ajutor, dar negura învăluise zarea luată ostatec. M-am zgribulit lângă uşă, răscolind printre gânduri urme de rugăciuni stropite cu mir de nard.
Deodată, în faţa mea, printre sfioase raze de lumină, am zărit întinse spre mine mâinile ca de alabastru care-mi ofereau cheia uşii fără să aştepte ceva la schimb. Le-am privit printre lacrimi si am tresarit. Purtau pe ele stigmatul cuielor.
Mi-am prins faţa în palme, în timp ce căutam cu înfrigurare şirul vorbelor de mulţumire, căci în sfârşit am înţeles preţul...
Erai Tu... Dragostea.

Elena M . Alexe

Coşuleţul cu mere de aur

Prin înţelepciune a întemeiat Domnul pământul şi prin pricepere a întărit   El cerurile;

prin ştiinţa Lui s-au deschis adâncurile şi strecoară norii roua.

Fiule, să nu se depărteze învăţăturile acestea de ochii tăi: păstrează înţelepciunea şi chibzuinţa!
Căci ele vor fi viaţa sufletului tău şi podoaba gâtului tău.

Atunci vei merge cu încredere pe drumul tău, şi piciorul nu ţi se va poticni. 

Proverbe cap.3

Viscol...

Grăbeşte Alba cu viscolu-n spate,
se-mpiedică-n drum, apoi iar răzbate,
mai are de dus cale lungă şi-apoi
de ce s-ar opri, e mai bine în doi.

Mereu aliaţi, pornesc împreună,
ce mai tandem, ce pereche nebună,
acopera tot în alb de zăpadă,
case şi drumuri să nu se mai vadă.

Din goana acerbă deloc nu s-opresc,
căci spulberă iute ce-n drum întâlnesc,
furia cea oarbă îi mână şi-i duc
cu ploaia-nghetata sub creanga de nuc.

M-agăţ de fereastră, dar nu mai văd cer
pe-ntinderea albă cu iz de mister,
tăcerea deplină s-a-ntins peste tot,
mă simt amăgită de-un tainic complot.

Acum satu-i mut, nici scâncet de ceartă,
ţipenie nu-i în drum, pe la poartă,
încerc să refac din stolul de gânduri,
crâmpei de poem cernut printre rânduri.

Prin curte aleea în alb s-a pierdut,
pe inimă dorul aşteaptă tăcut
ca soarele blând cu raza-i cuminte
să-ntoarcă din nou iubirea fierbinte.

Va trece şi iarna şi viscolul mut,
sau vânturi cumplite ce gerul asmut,
speranţele vii împletite-n cununi,
cu Tine în suflet aşteaptă minuni.

Elena M . Alexe

Concert la Focşani

Orchestra de cameră Unirea i-a încantat din nou, aseară, pe amatorii de muzică clasică din Focşani

Două ore spectatorii s-au bucurat de muzică aleasă. Evenimentul a fost dedicat Unirii Mici de la Focşani. Programul a cuprins lucrări de Alexandru Flechtenmacher, Ciprian Porumbescu şi Tiberiu Olah.. In partea a doua s-a cantat Simfonia a 7-a de Ludwig van Beethoven, Vingent Grüger a ţinut în mod special să dirijeze această piesă grea, ca un omagiu adus acestui titan al muzicii clasice. Spectatorii au răsplătit orchestra cu ropote de aplauze.
Mulţumim artiştilor dar şi dirijorului Vincent Grüger pentru această seară muzicală specială!

EL

El mă ninge, El mă plouă,
El în braţele-amandouă
Mă cuprinde strâns, mă ţine,
Inimii să-i fie bine.

 El m-alintă, El mă ceartă,
El mă-nalţă şi mă poartă,
Mă iubeşte cât pământul,
Ador să-I ascult Cuvântul.

El mă vindecă de toate,
El mă iartă de păcate,
Când mai cad El mă ridică,
Îmi alungă orice frică.

El m-adoarme, mă trezeşte,
Ochiul sfânt de sus priveşte,
El imi dăruieşte viaţa
Luminându-mi dimineaţa.

El m-adapă la izvoare,
Cerne zorii pe cărare,
Nu mai trec  prin întuneric,
Cerul devine feeric.

El mi-e mamă, El mi-a Tată,
Grija zilnic mi-o arată,
Mă învaţă, mă susţine,

Împăcându-mă cu Sine.

El prin dragoste m-aduce
Să îngenunchez sub cruce
Şi cu lacrimi în privire
Să scriu vers de mulţumire.

Elena M . Alexe

Cu Luceafărul la sfat

( în memoriam- Mihai Eminescu )

Tremură creanga de plop

Când răsare luna iar

Dorul trece în galop

Ard poemele de jar

Lumânarea nu s-a stins

Te zăresc prin poezii

Pe afară totu-i nins

Tu şopteşti "De ce nu vii"

Mâinile mi-au îngheţat

Focul s-a oprit demult

Numai vântul dezmăţat

Mă îndeamnă să-l ascult

Cu Luceafărul la sfat

Torc metafore prin tei

Le adun cu un oftat

Şi-ţi văd umbra pe alei

Codrul leagănă la ger

Anii trec nestingheriţi

Ochii tăi s-au stins sub cer

Trişti de noapte amăgiţi

Elena Marin Alexe

Nici nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu
câte primăveri
mi-au sărutat palmele
cu albul neprihănit
din cupa florilor de vişin
şi verdele crud
cu irizări de smarald
al ierbii de  poveste

Nici nu mai ştiu
câte toamne
mi-au abandonat ochii
îndragostiţi
iremediabil de ploile frunzelor
roş-galbene
sau prin câte veri am alergat
să culeg pe buze
o fărâmă din
unda  
râului de munte
spart de pietrele necruţătoare
ale vrâncioaiei

Nici nu mai ştiu
câte ierni
mi-au plâns molcom pe umăr
boabe de argint apoi
s-au rostogolit
în valea umbrei morţii
mută
nesupusă vremurilor

De ce mi-am încrustat
sufletul cu atâta suferinţă
refuzând Lumina

Nici nu mai ştiu

Elena Marin Alexe