Focul este efemer...

în memoriam C.H. 1 Martie

 

Te-am vâzut depărtându-te de lumină
şi m-au înecat lacrimile
Am răscolit jăratecul
până am ţipat de durere
şi ochii mi-au căutat răsăritul din zori
Acolo mi-am sprijinit fruntea
obosită de iureşul vieţii
Degetele mă dureau groaznic
când s-au cufundat în fântâna lacrimilor
O sete nepotolită de ani mă ardea cumplit
dar mi-am amintit o zi când s-a despicat stânca
apa cristalină mi-a fost balsam
trandafirul alb nu s-a mai vestejit
şi cu ochii deschişi spre zări
şoptind adio etern
am închis cartea cu zile şi nopţi
retrăite aievea cândva
pe sub genele timpului

Focul este efemer
Doar apa are pecetea veşniciei

elena marin alexe-martie 2015

Nu uita

Pentru toţi prietenii mei, care păşesc la plimbare azi.
Vă invit să ascultaţi unul dintre poemele mele, recitat cu har de Lucian Dumbravă.

elena marin alexe

BUCURII

Bucurii, de suflet, aşa denumesc eu Antologia revistei, USCÂND O LACRIMĂ, revistă înfiinţată de domnul Dumitru Negoiţă. Ca şi colaborator al acestei reviste de cultură, mi-am adus şi eu prinosul la această Antologie.

 

Mulţumiri d-le Negoiţă! Dumnezeu să vă binecuvânteze.

elena marin alexe

Odă

Eşti Universul vieţii mele,

Eşti Absolut şi eşti Concret,

Eşti Geana zărilor albastre,

Maestru, Pictor şi Poet.

Eşti Fondator a toate cele,

Eşti Împărat, Judecător,

Eşti un Luceafar printre astre

Şi singurul Clarvăzător.

Eşti Lacrima de fericire,

Eşti Stea ce-n veacuri străluceşti,

Eşti Pacea, Mila, Mântuirea,

Divinul sferelor cereşti.

Eşti Mâna care mă susţine,

Eşti Călăuză-n drumul greu,

Eşti Vocea care ades mă strigă

Cetate tare-n drumul meu.

Eşti Mângâiere-n încercare,

Eşti din vecii Biruitor,

Eşti Cel ce-nvinge pentru mine,

Medicul bun, Vindecător.

Eşti Domnul înviat din slavă,

Eşti Îndurat, Sfătuitor,

Eşti Calea, Adevăr, Viată,

Cuvânt, Lumină, Creator.

Eşti Tot ce am mai scump pe lume,

Eşti Trandafirul din Sharon,

Eşti Aurora dimineţii,

Domneşti pe-a cerurilor tron.

Eşti Începutul şi Sfârşitul,

Eşti Unic, Sfânt doar Tu, eşti Bun,

Eşti Siguranţa Mântuirii,

Iar eu sunt doar un biet nebun...

Eşti Dragostea, mareaţă, sfântă,

Eşti Bucurie, eşti Extaz,

Eşti Oaza din pustiul vieţii,

Eliberarea din necaz.

Eşti Căpitan de cursă lungă,

Eşti cel mai priceput Cârmaci,

Eşti Avocatul apărării

Dreptate sufletului faci.

Eşti Arhitectul, Ziditorul,

Eşti Astrolog, eşti bun Pescar

Eşti Sculptor, eşti Semănătorul

Din crucea Ta picură Har.

Eşti Analistul, Inginerul,

Eşti cel mai cunoscut Chirurg,

Eşti Autorul cărtii vieţii

Liniştea blândă în amurg.

Eşti Infinitul creaţiunii,

Eşti Cel mai mare-ntre Profeţi,

Eşti Minunat, eşti Vegheatorul,

Plin de răbdare înc-aştepţi.

Eşti Taină, eşti Învăţătorul

Eşti singurul Neprihănit,

Eşti Fiul Domnului Cel Veşnic,

Dar pentru mine Te-ai jertfit.

Eşti Îndurare, Salvatorul,
Eşti naturalul, eşti gândirea,
Eşti plus sau minus infinitul
De când creat-ai omenirea.

Eşti tot ce-nseamnă Împlinire,

Eşti Armonie, Apogeu,

Eşti Totul, Totul, pentru mine,

Eşti Domnul , Dumnezeul meu!

elena marin alexe

Ştii tu cine

( pentru Simo )

Spune-mi , astăzi, ştii tu, cine
E alăturea de tine,
Când ţi-e bine, sau ţi-e rău,
Cin' te mângâie mereu?

Cine-ţi dă de dimineaţă
Stropi de bucurii în viaţă?
Cine scoală răsăritul,
Sau coboară asfiinţitul?

Stii tu, cine-mparte viaţă
şi sapă  ridul pe faţă?
Lacrima cine ţi-o şterge
Când nimic nu pare a merge?

Spune-mi, ploaia cine-o cerne
Galaxiile eterne
Cine le orânduieşte
Şi pe om cine-l iubeşte?

Stii cumva, cine cunoaşte
Clipa când omul se naşte?
Sau când viaţa se sfârşeşte,
Oare cine porunceşte?

Haide spune-mi cine-ţi poartă
Grija sufletului toată?
Cine rănile-ţi alină
Cin' te-a absolvit de vină?

Sus pe deal urcând calvarul
Cine ţi-a purtat amarul?
Ce înseamnă pentru tine
Vestea că Isus revine?

elena marin alexe

Nu-i uşor să urci

Să urci spre colinele albe
nu-i drumul atât de uşor,
mai cazi, te răneşti, câteodată
lumina se-ascunde sub nor.

Atunci crezi că nu mai poţi merge,
prin beznă n-ai cum să păşeşti,
aluneci mereu pe cărare,
te-ntrebi de mai poţi să iubeşti...

Te pleci la izvor cu speranţa
că apă vei bea din belşug,
dar iată, te-adapi doar cu lacrimi,
din zori până către amurg.

Nimic nu te-opreşte din cale,
nici rănile care te dor,
la piept strângi eterna dorinţă,
să-ţi fie traiul dulce zbor.

Citeşti într-o carte străveche,
că deşertăciune e tot,
pe dată-nţelegi rostul jertfei
şi-ngaimi într-o rugă: nu pot...

Priveşti înspre cer, cu mirare,
de ce nu se schimbă nimic?
şi râul de amărăciune
devine acerb inamic.

Degeaba aştepţi bucurie,
orice-ai încercat s-a topit
ca fulgul de nea, când e soare,
speranţele s-au năruit.

Te frângi în suspine şi glasul
se zbuciumă-n tine acum,
ai vrea să-ţi găseşti alinare,
puteri, să porneşti iar la drum.

De sus, Cineva te priveşte
şi mâna-ţi întinde la greu,
aşa că mai urci înc-o treaptă,
când prieten îţi e Dumnezeu.

În suflet se naşte nădejde
şi norul dispare uşor
tu uiţi de dureri şi de lacrimi
când fruntea ţi-o pleci, urci în zbor.

elena marin alexe

Uluitor...

Emine...

De obicei nu urmăresc asemenea emisiuni, dar butonând am dat de burtiera cu litere de o şchioapă:
Statul vrea să-i ia cei 9 copii! Mama ameninţă!
Emine, femeia de etnie turcă, din satul "Lumina" , jud. Constanţa ţipă şi îşi trage hainele de pe ea, într-o criză de furie, ori, poate  mai degrabă vrând să impresioneze reporterul. Aflu, că luna trecută a dus ea însăşi un copil de câteva luni mâncat de şobolani...la urgenţă, acum îl vrea înapoi. 
De curiozitate am urmărit povestea nenorocită a celor 9 copii amărâţi, care au neşansa să aibă asemenea monstru care nu merită să se numească mamă. Păi dacă ea este mamă, eu ce sunt? Mamele care se sacrifică pentru binele copiilor lor, cum se pot numi? 
Aflu că cel mai mare, un băiat de 15 ani nu a mers niciodată la şcoală, dealtfel  niciunul nu merge la şcoală.
Nu înţeleg ce a făcut Protecţia copilului din jud. Constanţa până acum. Cum, Doamne, să laşi responsabilitatea unor suflete nevinovate în seama unei femei retardate, dar, care nu ştie decât să cheltuiască, doar pentru ea, alocaţiile celor nouă copilaşi,  în timp ce micuţii trăiesc fără pic de condiţii umane şi îndură foamea?

Faceţi ceva oameni buni, voi cei de la Protecţia copilului. Salvaţi copiii!

elena marin alexe

Canon

Vino iar, o dulce rază,

În noapte mă ţine trează.

Cazi pe frunte şi pe suflet,

Pe inimă şi pe umblet.

Şterge lacrimi de sub pleoape

Să te simt cât mai aproape.

Balsam picură-mi pe buze,

Alungă clipe confuze,

Iar în revărsat de zori

Aşterne rouă pe flori.

Lasă vântul să adie

Ca să-i simt blândeţea vie

Sus pe deal lângă izvor,

Să-mi mai ostoiesc din dor.

C-aş zbura, să trec de umbre,

Tălpile să mă preumble

Pe la casa părintească,

Liliacul să-nflorească,

Mândru ca şi altădată

Când eram la mama fată.

Pe taica să mi-l alint

Pe şuviţele de-argint.

Acum inima mă doare

De dor şi de supărare.

Că-mi trec zilele cu anii

Şi adun numai strădanii.

Clipele se duc în fugă

Abia dacă-ngân o rugă,

Când mă culc, sau când mă scol,

Celui Ce mă ocroteşte,

Mă alină, mă iubeşte.

Clipă trece, clipă vine

Doamne dă să fie bine.

elena marin alexe

Iernile aristocrate

Iar mă prinde dor  de albul iernilor aristocrate

care îmbrăcau grădina în văluri immaculate

Ochiul plânge ramuri goale peste tot e tern şi doare

Numai vântul nemilosul bate fără încetare

Prin ferestrele ochioase rar privirea se strecoară

Satul plânge prin unghere cenuşiul de afară

Înhămaţi la carul mare norii negri dau năvală

Peste nucul din ogradă împietrit de amorţeală

În tăcerea nefirească îmi trimit gândul departe

Către Cel ce din vecie, viaţă peste tot împarte

-Domn al zărilor măiastre cerne-ţi albul peste ţară

Inima să înflorească bucurii la drum de seară

Clipele să se prefacă într-o iarnă fermecată

Şi să ningă cu Iubire, cum n-a mai nins niciodată

elena marin alexe

De o viaţă

De o viaţă treci prin lume

Uneori mai oboseşti

Printre ochiuri de genune

Adesea te rătăceşti

Când ti-atinge dorul calea

Uiţi cărarea printre spini

Multe pietre-ţi sapă jalea

Şi n-ai cu ce să te-alini

Pari pierdut în lumea mare

Unde sens nu mai găseşti

Eşti învins de supărare

Gata să te prăbuşeşti

În răstimpuri o speranţă

Furişându-se uşor

Se apropie de suflet

Ca o rază printr-un nor

Atunci zâmbetul apare

Privirile înfloresc

Din scântei s-aprinde focul

Când îţi spune Te iubesc

elena marin alexe

Gura românului cea de toate zilele

 M-am trezit la încrengătura nopţii într-o cascadă de răcnete şi înjurături. Am coborât din pat şi am deschis uşa cu precauţie şi mirare. De peste drum , dintr-o curte, fiul, un beţivan de doar şaptesprezece ani, urlă la maică-sa, agitând în aer o sticlă de plastic pe jumătate golită. Nici să pot n-aş reda sudalmele şi vulgaritatea vorbelor cu care se împroaşcă amândoi. O ţin aşa zeci de minute până soseşte maşina poliţiei , chemată de vreun vecin deranjat şi el în miez de noapte. Răcoarea ocrotită de întuneric mă face să-mi adun şalul strângândul mai tare în jurul trupului. Nu este prima dată când asist la asemenea scene de promiscuitate care îmi strică echilibrul relaţiei de vecinătate. Când mama şi fiul sunt rătăciţi în aburii alcoolului, orice urmă de omenie se risipeşte.Cu sufletul greu, intru în casă şi încerc să-mi desferec gândurile şi să adorm.

-Măi române, când îţi vine să înjuri, pune-ţi mâna la gură!
Mă doare, când  românii spun tuturor, că noi suntem creştini sub apostolatul sf.Andrei, de mai bine de 2000 ani. Mi-ar plăcea să fie şi adevărat.
Din nefericire  mă întreb ce a mai rămas din aureola noastră de creştinism, după ani şi ani? Nu ştiu, deoarece de dimineaţa până seara, sunt bombardată  de înjurături, care de care mai violente, la adresa divinului..Aceste vorbe sapă răni adânci în inima mea.
Oare cu ce este vinovat Dumnezeu, dacă:
ciocanul dă pe lângă cui
pâinea cumpărată de copilă este veche
bietul cal nu mai poate urca panta, cu o caruţă plină pana la refuz
mânuţele subţiri scapă jos sticla cu lapte
un sofer nu-ţi  acordă prioritate în traffic
Nu ai bani de rachiu
nu plouă la timpul dorit
plouă pe timpul culesului strugurilor
se întoarce Băsescu
rămâne Ponta prim ministru
îţi moare găina
nu ai bani de ţigări
pierzi trenul
cineva se izbeşte de tine şi-ţi sfărâmă toate ouăle din plasă
apare prea des D.Diaconescu la toate posturile
nu mai apare Băsescu
s-a spart acoperişul şi trebuie înlocuit
nu ai primit restul corect la piaţă
ţi se afumă fasolea
se sparge damigeana sub presiunea vinului nou
autobuzul pleacă înainte de a a ajunge tu lângă el
în carnetul fiicei tale a răsărit o notă proastă
ţi s-a rupt încălţămintea
găina vecinei sare peste gard şi ciupeşte cu nesaţ roşiile
se termină pâinea la marchet
esti dat afară de la serviciu

Aş putea să vă dau mii de "motive" dar cred că este deajuns dr edificator..
Cât despre înjurături, vorbe grele, insulte, ele pornesc de la "trimiterea la origini" şi ce este mai grav, continuă cu:
Dumnezeul ...
biserica ...
candela ...
Cristosul ...
arhanghelul ...
mănăstirrea ...
împărtăşania ...
duminica ...
Paştele ...
crucea ...
altarul ...
luate-ar dracu
mâncate-ar moartea
ardăte-ar focul
etc.
  Oare cum îşi pot spune creştini cei care vorbesc şi blesteamă aşa? Şi ce este mai grav ..că nu sunt puţini, ba o mare parte a românilor folosesc uzual aceste insulte la adresa Divinului. Le aud mereu, zilnic, oriunde în drumul meu, la piată, la semafor, la vie, la trecere de pietoni, oriunde se adună de la doi oameni în sus. Mulţi sunt cucernici doar la biserică, sau în faţa unor moaşte, cum ar fi la rămăşiţele sf. Paraschieva, sf. Ioan etc. în speranţa că vor fi iertaţi dacă stau 3 zile în ploaie, sau înconjură locaşul bisericii pe genunchi, uitând sau poate neştiind, că Dumnezeu ne-a iertat şi a ispaşit păcatele noastre pe lemnul crucii, la Golgota.Dacă oamenii ar citi Biblia, ar înţelege cât de păcat este insultarea Domnului şi s-ar lăsa de acest limbaj ofensator, care le blochează calea rugăciunilor şi viaţa le-ar deveni  mai plăcută. Continui să gândesc, dar aproape că îmi vine să strig, poate mă aude cineva! Dar cine să mă audă în toaca nopţii?
Îmi vin în memorie vorbele bibliei…
Cuvintele îl pot despărţi pe om de Dumnezeu pentru totdeauna:
Ev. Matei 12
35. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.
36. Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.
37. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit."

Se spune că gura românului este bogată. Şi chiar este, doar că trebuie educată.Hai să ne facem mai mult timp pentru muncă, lectură, nu pentru băutură, pierdere de vreme la taclale sterile, timp petrecut inutil la televizor, urmărind emisiuni care mai de care mai vulgare, mai groteşti, care ne pot înăbuşi spiritual viaţa. Să ne respectăm ţara, limba, familia, prietenii şi pe Dumnezeu. Suntem un popor cu o istorie bogată şi ar trebui, ar fi timpul, să ne reglăm conturile cu noi înşine, dacă vrem să fim respectaţi de alţii. Of, Doamne, gura românului…

Mă uit la ceasul din perete şi mă mir că timpul a zburat pe nesimţite, iar eu sub avalanşa gândurilor am rămas încă trează. Privesc şi fereastra de unde primul mesager al zorilor îmi face semn, că în curând ziua îşi va intra în drepturi. Deşi noaptea a trecut, închid ochii, sperând măcar la câteva clipe de odihnă...

elena marin alexe

E IARNĂ DOAMNE

Motto- Când ne cuprinde întristarea
           E iarnă Doamne printre noi
           Si batem palma cu blazarea
           Deşi vedem că suntem goi

E iarnă Doamne, când tristeţea
Se aciuieşte-n gândul meu,
Eu caut şi găsesc justeţea
Numai în Tine, Domnul meu.

E iarnă Doamne, cerul tace,
Iar anii mei ca fumul pier,
Însă nădejdea aripi face
În rugaciune catre cer.

E iarnă Doamne, ziua scade,
Iar nopţile sunt tot mai lungi,
Iubirea Ta în mine arde,
Căci Tu mă chemi, nu ma alungi.

E iarnă Doamne, Eşti viaţa,
Eu doar un bulgăre de lut,
Tu m-ai ales din veşnicie
Şi cu Lumină m-ai umplut.

E iarnă Doamne si cuvântul
A-ncremenit şi n-are rost,
Cât timp va exista pământul
Tu eşti Isuse, eu am fost...

 elena marin alexe

Pe morminte se pun flori

    Anul acesta am hotărât să mă împac cu inima mea. Aşa că  am rupt firele care mă legau de trecut, aducându-mi valuri de tristeţe. Unii dintre prietenii mei buni au dat bir cu fugiţii, invocând diverse motive. Când nu există încredere reciprocă, prietenia moare. Aşa că am ales să nu-i mai urmăresc şi i-am şters din listă. Fiecare este liber. Eu voi păstra cu sfiinţenie amintirile frumoase care ne-au legat, restul voi uita cu desăvârşire, dar nu voi uita că pe morminte se pun flori. Eu am ales să răspund la tăcere cu TĂCERE, dar voi pune trandafiri galbeni pe morminte...

Aşa voi merge mai departe liberă, căci am cugetul curat.

PS.

    Am revenit la prima dragoste, din virtual, la blog. Mă voi plimba pe la "încă" prietenii mei, voi încerca să recuperez timpul pierdut, vizitând mai des casele voastre virtuale, citind şi bucurându-mă de bogăţia pe care fiecare o etalaţi acolo. 

Doresc tuturor un an mai bogat în trăiri, inspiraţie, realizări şi multe binecuvântări !

elena marin alexe

ZIUA FĂRĂ PANTALONI

Ziua "Fara pantaloni" a ajuns la a 14-a editie si este precum am citit , o traditie in metropola americană.
Totuşi nu ştiu  care este semnificatia acestei zile, căci nu a fost UN GEST DE PROTEST,  măcar... ci un dezechilibru care se perpetuează tot mai mult printre români.

"Da, am curajul să îmi dau pantalonii jos. Nu mi se pare o ruşine", a spus un tânăr din Bucureşti, care venise la eveniment cu un amic. El a spus că a invitat şi alţi prieteni să se alăture acestui eveniment".

Doamne, s-au terminat distracţiile de tot felul ? Mâine poimâine vom vedea tineri goi puşcă, "dezinhibaţi" cum se spune, călătorind în mijloacele de transport, alături de oameni care le pot fi părinţi, sau alături de copii care merg la şcoală.
Mă întreb retoric: De unde tentaţia asta de a împrumuta fără discernământ tot ce este mizerie din occident, renunţând la valorile noastre naţionale şi aruncând la gunoi toată educaţia şi învăţătura creştină primită de la părinţi.

În faţa mizeriei şi sărăciei care domneşte în România, soluţia tinerilor pentru viitorul acestui neam să fie oare - dezbrăcarea de caracter, sau semnul distinctiv a alunecării pe o pantă a dezumanizării ...

Să ne rugăm pentru ţara noastră. Doamne ai milă de România!

elena marin alexe

NIMIC NU E VEŞNIC

Bucuria mi-a poposit la uşă
în prag de iarnă împletită discret
cu speranţele ce se legănau
la braţ cu puritatea primilor fulgi.
Am primit-o ca pe un dar diafan etern
şi am ascuns-o într-un gest definitiv
în inima-mi greu încercată.
Am ţesut altiţele vieţii în jurul ei,
am ocrotit-o până la jertfă, i-am deschis ochii
desferecând ferestre spre lumină.
Anii au trecut la galop.
Într-o zi am înţeles că nimic nu e veşnic în meandrele lumii.
Nici bucuria, nici iubirea, nici fărâma de speranţă,
nici mila, nici recunştinţa, nici zâmbetul măcar.
Dar dezamăgirea?

Cititorule
Aruncă-ţi pâinea pe ape,
dar nu aştepta să se mai întoarcă la tine.

elena marin alexe

FANATISMUL UCIDE

 Libertatea mea de exprimare trebuie sa se opreasca acolo unde atinge libertatea semenului meu!

Orgoliul prostesc este vina principală pentru  atentatul din Franţa. Păi dacă eşti ziarist, ai acces la lumina literei care înnobilează omul, cum să faci asemena greşeală, să provoci o mişcare religioasă, fanatică, care are la activ MII DE MORŢI? Cui ajută curajul de a arăta petele brune de pe faţa islamului ? Crede cineva că prin ironii, caricaturi, poate slăbi nebunia uneori  fatală, a islamiştilor?  Ce facem , le dăm "apă la moară" acelor oameni care sub forma lor primitivă vor să-şi impună credinţa în lume?
 Da, islamiştii şi mişcarea lor este nocivă, dar nici noi, creştinii, nu avem voie să ne batem joc sub diferite forme, de credinţa lor. Se ştie că fanatismul religios , de-a lungul istoriei a făcut milioane de victime. Dumnezeu nu aprobă crima, nici în numele Lui, măcar. Culmea este că toate popoarele au un ţel comun - PACEA, dar unii nu înţeleg că această noţiune este de factură divină şi se poate câştiga doar prin ea însăşi. Ne răzbunăm pe islamişti cu desene caraghioase , cu fotografii, cu articole contra lor şi aşteptăm CE? Oamenii aceia SUNT REDUŞI  LA ESENŢA PRIMITIVĂ, TRIBALĂ, iar noi, chipurile popoare civilizate, îi provocăm cu jicniri la adresa religiei lor, lovindu-i în ce au ei mai scump. Nu aşa, nu  se arată curajul, insultând religia semenului tău, ci se provoacă nebunia, moartea, dezastrul.

De ce , Doamne, să moară oameni nevinovaţi, din pricina unui aşa zis curaj? A nu se confunda curajul cu prostia! 
-Doamne ai milă de oameni, căci sunt creaţia ta. Dă un strop de înţelepciune şi şterge lacrima lumii!

elena marin alexe

De-o viaţă de om

De-o viaţă de om, m-adun în cuvinte
cu suflet deschis, merg tot înainte.

Deşi nu-mi doresc, observ la tot pasul
minciuna, urzind, nu-i tremură glasul.

Necazuri pe rând vor să mă doboare,
ascund viclenii, întunecă soare.

Pe-un colţ de pământ mă vreau în  Lumină,
dar umbre apar, în noaptea senină.

Toţi anii pierduţi prin mine aleargă,
cuvintele vii ar vrea să le şteargă.

Îmi pun baricade la geamuri, la uşi
când ura mocneşte, cu ochii ascunşi

Şi ipocrizia loveste mai rău,
c-aproape mă-mpinge la margini de hău.

Alături îl am doar pe omul iubit,
ce-ades mă alină, cu glas potolit.

Chiar dac-au trecut ani mulţi peste mine,
am fost amândoi la greu şi la bine.

Dar timpul se scurge si când ne e greu,
se-adună şi grijuri în sufletul meu.

Când simt că cedez, mă plec iar în rugă,
-Tu, Doamne, cobori şi frica-mi alungă

În braţele Tale speranţele cresc,
zâmbind printre lacrimi, îţi spun, Te iubesc!

elena marin alexe

La cizmarul vesel

   Seara se lăsase pe nesimţite în micuţul orăşel, unde ajunul Crăciunului presăra peste case stropi de sărbătoare, armonii de colinde şi speranţă. Ningea cu fulgi mari. Bărbatul ajuns la jumătatea vârstei, citea o carte veche, dragă lui, în fotoliul de lângă fereastră. Aştepta colindătorii. Din când în când stropi de amintiri îi picurau pe pleoape imagini de demult.

Se născuse la poalele Dumbrăvii Minunate într-o zi de mai. Îl chema Gheorghiţă dar lumea îi spunea simplu "Bodrângosul", ceea ce în limbajul arhaic însemna ursuzul...Oamenii ii spuneau aşa deoarece era un tip închis în el, pe care nimeni nu-şi amintea să-l fi văzut râzând vreodată. Când vorbeau despre el, despre cizmăria lui, oamenii ziceau: La Bodrângosul. El ştia asta dar îi era indiferent.Pe Marcela a cerut-o de nevastă căci era frumuşică şi curată ca un pahar decristal. Ea a spus da, dar nici asta nu i-a descreţit fruntea. Anii au trecut peste ei şi ea îi dăruise treii copilaşi unul mai frumos ca altul, dar nici aceştia nu au reuşit să-i aducă zâmbetul pe obraz. Cu meseria de cizmar câştiga bănuţi frumoşi, el fiind cel mai bun din târgul Folticenilor, dar având o fire închisă, neprietenoasă, rămânea tot neguros aşa că oamenii l-au poreclit pe bună dreptate, "bodrângosul".
Cu toate că nu duceau lipsă de bani, de ani buni nu-i mai cumpărase neveste-sii măcar o rochie nouă, ori nişte pantofi noi. Biata de ea îşi ascundea peticile hainelor cu o îndemânare nemaiîntâlnită. Seară de seară era cu acul în mână, străduindu-se să ascundă uzura hainelor ei şi ale copiilor. Cât despre aceştia, ce să mai spun, rareori primeau ceva dulciuri,cumpărate de mama lor din puţinul economisit de la cumpărăturile zilnice, dar niciodată jucăriile pe care şi le doreau, la care visau...
Ursuz şi răutăcios făcuse un iad din căminul lui, mai ales când venea beat acasă, dar ea, Marcela, rămase supusă sub mâna sorţii. Se mulţumea cu atât de puţin, iar cei trei copilaşi erau toată bucuria ei.Băieţii lui care crescuseră, nu de puţine ori l-au rugat să le dea voie să meargă la pescuit cu prietenii, la iazul din marginea târgului, dar el nici nu a vrut să audă. Şi-au dorit o minge să joace fotbal cu vecinii lor, dar şi acest lucru le-a fost refuzat.Cât despre Alina, fetiţa lui, ea, tare şi-a mai dorit o păpuşică, să fie doar a ei, însă nu a căpătat-o niciodată şi s-a mulţumit să mai mângâie din când în când păpuşile vecinelor ei. Cu pantofiorii roşii pe care şi i-a visat mereu a fost mai greu căci fetiţele nu-i dădeau voie nici să-i atingă măcar.

Bărbatul privea în gol şi mângăia din când în când cartea veche de pe genunchii săi. Se întreba retoric:
- Cum oare am putut să fiu aşa ...atât de mulţi ani la rând? Of, Doamne, Doamne...
Oftă adânc sub povara amintirilor. Poate că aşa a fost destinul. Cine ştie... A venit însă o zi care l-a detaşat de el însuşi. Îşi aminteşte de parcă ieri s-a întâmplat totul.

Era toamnă târzie.Se întorcea de la un client căruia îi făcuse o pereche de cizme noi. Satisfăcut, duse mâna la buzunarul raglanului şi se simţi mândru de el, căci luase bani frumoşi. Intră în parcul răvăşit de vânt cu gând să bea o gură două de rachiul pe care îl avea permanent la el, într-o sticluţă de o litră..
Călcă parcă mecanic pe covorul galben roşietic al frunzelor şi căută din priviri o bancă mai ascunsă privirilor. Paşii îl purtară pe aleile neprimitoare, zgribulite de frigul toamnei reci Pe o bancă zări o carte, uitată poate acolo de un cititor grăbitit. Se aşeză şi luă cartea, apoi din curiozitate începu să o răsfoiască. Părea o carte sfântă, căci îi apărea mereu sub priviri un nume deosebit, pe care îl ignorase din copilărie, Dumnezeu. Uitând de sticla din buzunar, începu să citească. Frază după frază, îşi făcea loc în sufletul şi inima lui, dechizând nişte uşi ce stătuseră multă vreme încuiate.

Auzi paşi repezi pe alee şi cu gesturi mecanice, ascunse cartea sub pulpana hainei. Sigur , el găsise cartea, aşa că oricine ar fi lăsat-o acolo nu mai avea drept asupra ei, gândea Gheorghiţă, privind indiferent, dar cu oarece emoţie la străinul care trecu tăcut pe lângă banca lui. Abia când acesta se depărtă binişor, respiră uşurat. Cartea avea să-i rămână doar lui.

Se întoarse acasă şi intrând în micul atelier se apucă de citit. Abia târziu de tot o lăsă din mână şi adormi pe canapeaua micuţă pe care de cele mai multe ori adormea beat. Acum însă simţea o bucurie nedefinită şi adormi cu zâmbetul pe buze.Timp de o lună nu s-a mai despărţit de carte. Zi de zi citea, citea şi nu se mai sătura. Cartea îi devenise mai necesară decât pâinea.Inima lui se transforma, mintea lui găsea răspunsuri.
Timpul s-a scurs repede şi prima zăpadă bogată din acel decembrie anunţa sărbătorile de iarnă, Crăciunul şi Anul Nou. Seara se lăsa peste micul Folticeni, dar străzile erau asediate de forfota cumpărătorilor, Era ajunul Crăciunului.. Simţi că trebuie să facă ceva. Ieşi grăbit pe uşa casei şi se pierdu în mulţimea care mişuna peste tot cu braţele încărcate cu pachete şi pacheţele. Colindă magazinele într-un tur de forţă şi se întoase acasă cu sacoşele pline, pentru prima dată în viaţa lui. Intră în atelier şi îşi chemă băieţii. Aceştia veniră, iar el cu glasul timorat de emoţie, încurcat oarecum de moment, le puse în braţe câte un pachet voluminos şi precipitat le ceru iertare pentru toate sărbătorile pe care nu le-a onorat cu dragostea lui de tată.
- Măi copii...ăă...i-a luaţi de aici...ăă...v-am cumpărat câte ceva...hai luaţi..
Băieţii uluiţi, deschiseră cadourile cu mâini tremurătoare şi chipul lor se lumină când găsiră acolo ce îşi doreau de ani buni. Lăsară darurile jos şi într-un impuls de moment, râzând şi plângând de bucurie, îl îmbrăţişară pe tatăl lor gata să-l sufoce. Ochii lui se umplură de lacrimi şi inima i se aprinse de o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Apoi fu rândul micuţei lui fetiţe, care mai timidă abia îndrăzni să intre în atelierul tatălui. Acesta o luă pe genunchii lui şi îi puse în braţe o păpuşă mare cum nici nu visase vreodată. O încălţă apoi cu o frumuseţe de pantofiori roşii, de lac şi când o sărută pe obrăjori, micuţa amuţi neştiind ce se întâmplase cu tatăl ei. Reuşi să îngaime...tată...tată...tăticu' meu...

Gheorghiţă lăcrimă şi luând în mâini cartea o sărută cu sfioşenie şi respect. Amintirile astea îl copleşeau de fiecare dată, când se apropiau sărbătorile Crăciunului şi parcă retrăia totul ca atunci.

Când o căută pe Marcela, o găsi pe aceasta trebăluind în bucătărie printre vase. O luă de mână şi-i spuse să se aşeze puţin lângă el. Uimită de tonul blând , se aşeză pe marginea canapelei cu oarecum încurcată, căci nu ştia ce va urma.
- Draga mea, aş vrea să mergem împreună undeva, aşa că îmbracă-te cât poţi de repede, îi spuse cu voce stângace. Ieşiră din casă şi cu paşi repezi se îndreptară spre strada Mare, acolo unde erau cele mai multe magazine. O rugă să privească vitrinele şi dacă-i place ceva să-i spună. Cum Marcela era crispată şi aproape şocată de invitaţia lui, Gheorghiţă îi spuse:
- De multă vreme nu ţi-am cumpărat ceva nou, draga mea. Hai spune, ce ţi-ai dori? Încurcată, ruşinată, puţin speriată, Marcela îi arătă un şal, ce îi păru la preţ mai ieftin, doar ca să nu-l supere.
Gheorghiţă intră repede, dar nevasta nu-l urmă ci rămase afară să-l aştepte.
Pe lângă ea treceau perechi, tineri şi bătrâni cu veselia înscrisă pe chip. Ea uitase de mulţi ani muzica bucuriei. Cum el nu mai venea, femeia intră la gânduri. Ce se întâmplase cu el? Cum să stea aşa mult pentru un şal?
Într-un târziu ieşi cu două sacoşe mari în braţe şi porniră spre casă. Aici scoase şalul şi cu duioşie îl aşeză pe umerii Marcelei, care nu scotea o vorbă de uimită ce era. Apoi mai goli o sacoşă şi sub privirile uimite ale Marcelei scoase alte daruri, printre care şi o rochie, frumoasă, pentru ea, dar şi alte lucruri pentru copii. Femeia îl privea şi nu înţelegea nimic. O lumină din interior îl transfigurase pe soţul ei şi-l făcea de nerecunoscut.
Indrăzni să-i zâmbească şi-i zise:
- Omule, parcă nu mai eşti tu, ce se întâmplă? Te porţi ciudat, nici eu nici copiii nu te mai recunoaştem. De ce te-ai schimbat aşa? Şi oare ce mai minunăţii ascunde cealaltă sacoşă?

Bărbatul, oftă adânc, apoi prinse a goli si a doua sacoşă sub uimirea Marcelei şi chemă pe cei trei copilaşi lângă el apoi le spuse tuturor:
- Chiar sunt alt om şi mă bucur că ai observat asta. Apoi le povesti pe larg cum găsise pe o bancă în parc o carte care i-a transformat viaţa. Acel Isus Hristos, despre care vreau să vă spun şi vouă, a făcut atâta bine în jurul Său, a adus doar bucurii celor pe care i-a întâlnit. A vindecat, a scos demoni, a iubit şi a iertat chiar de pe cruce, dăruind dragoste tuturor oamenilor. Citind despre El, mi-a fost tare ruşine că eu , vouă, familiei mele, v-am adus doar frică, lacrimi, lipsuri, întristare. Nu găseam rostul vieţii mele pe pământ, dar acum ştiu că El m-a iertat şi m-a iubit, aşa că am hotărât să vă iubesc cu adevărat şi să vă aduc bucurii cât voi mai fi pe pământ. De azi banii mei vă vor aduce un strop de bunăstare, căci vreau să recuperez timpul pierdut, dar şi dragostea voastră. Dar mai întâi aş vrea să vă întreb ceva:
- Ştiu că El m-a iertat, dar voi?Oare veţi putea să mă iertaţi vreodată?
Glasul îi tremura de plâns sfâşietor. Copii şi Marcela săriră pe el cu bucuria pe chip şi cu braţe iubitoare:
- Tată, tată! Te-am iertat tăticule, drag! Te-am iertat , dragule!
Se îmbrăţişară cu ochii în lacrimi de bucurie o bună bucată de timp. Apoi aşezară masa, cum nu o mai făcuseră până atunci. Dragostea şi bucuria pluteau în aer.
În noapte, târziu, trecătorii se mirau că ferestrele cizmarului sunt luminate şi glasuri vesele de copii răzbăteau până la drum. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Oare ce se întâmplase în căsuţa de la colţul străzii?
Chiar de a doua zi o firmă nou nouţă atrăgea privirile trecătorilor: La cizmarul vesel!

Gheorghiţă zâmbi printre lacrimi şi strânse cartea la piept. Amintirile acelei seri îl pecetluiseră pe viaţă. De atunci a fost alt om, alt soţ, alt tată. Inima i-a înflorit şi nu a uitat să dăruiască zâmbeteşi dragoste în jurul lui. Familia sa gusta în sfârşit bucuria, fericirea.
Glasurile colindătorilor îl trezi din amintiri. Un grup de copii întrebau sub fereastră:
-Primiţi colinda?
-Da, desigur, haideţi copilaşi. Sub taina serii colindul îi mângăie inima. Se trezi cântând alăturea de ei:

Cântaţi toţi de bucurie
Căci Cristos s-a născut
Să cânte spre-a Lui mărire
Cerul şi pământul....Cerul şi pământul...

elena marin alexe

Pelerinaj la poarta inimii

Decembrie se sfâşie în durere
printre lacrimi impersonale...
Zdrobită de plâns dar nu învinsă
Iubirea se proşterne
la poarta inimii încuiate,
dând piept cu înverşunarea
sufletelor aflate în derivă.
Cu braţele pline de flori, răbdătoare,
îşi aşteaptă rândul
la pelerinajul surdo-mut.
Uneori uşa se deschide,
dar se şi închide brusc,
până să păşească ea
peste pragul înalt de piatră.
Atunci, plânge Iubirea,
înlănţuită de neputinţă şi
doar speranţa se mai coboară
din când în când
să se adape la izvoarele ochilor ei.

Privesc pe fereastră, fără să mă lamentez. 

Las iarna s-o facă printre lacrimi reci,
până la primăvară.

elena marin alexe

Priveşte, e toamnă

Priveşte, nucul se dezbracă,
rupându-şi mantia-n fâşii,
mai frânge vântul câte-o cracă
în dimineţile pustii.

E toamnă, câmpul se usucă
şi păsările pleacă-n stol,
un dor de TIne mă apucă,
te rog, trimite-mi azi un sol.

Priveşte, geamu-n care ploaia
loveste astazi nemilos,
tăcută, scap din mână foaia
pe care-am scris un gând frumos.

E toamnă, Doamne, vremea zboară,
eu mă apropii de apus,
nu vreau să-mi moară bucuria,
în mine nu-i nimic ascuns

Priveşte, cum gândul mă leagă
de sferele cerului Tău,
nu-i nimeni să mă înţeleagă
şi lacrima-mi curge pârău.

E toamnă, iar veştile proaste
aruncă.n hăuri pacea mea,
mă-nconjură zile nefaste,
să nu pot, să văd faţa Ta.

Priveşte, la ruga fierbinte
ce-mi spală obrazul în zori,
e greu să fii astăzi părinte,
să-ţi treacă prin suflet fiori.

E toamnă, priveşte spre mine,
uscată-s ca floarea pe câmp,
de vânturi m-ascund doar în Tine,
aştept o fărâmă de timp.

Priveşte, cum inima-mi plânge
de toate problemele lor,
spre ei soare dulce răsfrânge
şi vindecă răni care dor.

E toamnă, la vremea-ncercării,
adună-Ţi tot grâu-n hambar,
deschide larg uşa-ndurării,
întoarce-i la Marele Har.

Priveşte, din ceruri şi iartă,
cu dor Te aştept ca să vii,
de vrei să-mi mai baţi iar la poartă,
pe suflet să-mi cerni bucurii.

elena marin alexe